Luiza Rădulescu Pintilie
Ne mor actorii. Şi nu de ieri, nici de alaltăieri, ci ne-au tot părăsit în ultimii ani, abandonaţi mai întâi de roluri, de scenă, de cei care ar fi trebuit să-i păstreze sub lumina reflectoarelor şi, de mult prea multe ori, de publicul prins prea adânc în vâltoarea spectacolului vieţii de fiecare zi ca să-şi mai ofere bucuria răgazului de a asista la spectacolul cel adevărat.
Au murit mari actori ai scenei româneşti şi au plecat întristaţi nu atât de povara anilor şi a suferinţelor, ci doborâţi de uitare, de izolare şi, mult mai dureros, de sărăcie. Pensii jignitor de mici pentru actori uriaşi, „micime” decizională a celor care i-au trimis mai întâi pe strapontina sălii de spectacol cu fiecare rid adăugat, cu fiecare paloare aşezată pe chipul pe care îl „împrumutaseră” atâtor voievozi şi prinţese, atâtor oameni obişnuiţi în care se regăsea orice privitor din public, atâtor eroi de care am avut mereu nevoie, cu fiecare stingere a glasurilor deodată cu care am râs sau am plâns în faţa televizoarelor ori a marilor ecrane. Nevăzând înţelepciunea vârstei şi a experienţei lor, ci căutând, perfid, vina de a nu mai putea juca, pe viaţă, rolul de june prim, într-o zi au coborât cu totul cortina peste cariera lor actoricească, aruncându-i în braţele unui unic, dureros şi ultim rol: cel al propriei bătrâneţi. Grea, dureroasă, plină de lipsuri. Presărată prea rar – şi nu de puţine ori prea interesat – cu câte o stea pe asfalt, câte un cozonac de sărbători şi o diplomă pe hârtie colorată. Iar într-o zi… cu prea târzii aplauze şi salve de tun, cu lacrimi false şi aduceri aminte scoase de la naftalină, exprimate la ore de maximă audienţă, într-un omagiu de paradă. „O, biet actor/ O, biet artist /Rolurile mor/ Viaţa e un teatru trist”, cât de adevărate au fost şi sunt versurile lui Adrian Păunescu.
Ca un trăsnet a căzut ştirea că actriţa Stela Popescu a devenit strălucitoare… stea cerească, luminând peticul de albastru către care au plecat, nu cu mult timp în urmă, Olga Tudorache şi Radu Beligan. Întregind, acolo sus, o tristă şi plină de glorie constelaţie stelară, pe care, doar pentru a nu uita pe cineva, o lăsăm nenumită. Fiindcă numele şi averea marilor actori au rămas ale noastre. Dar şi pentru că fiecare dintre noi are propria listă a actorilor pe care i-a iubit, în care a crezut, în care şi-a găsit puterea, speranţa, bucuria, modelul… De aceea îndrăznim să spunem că e de datoria noastră de a înţelege, într-un deja prea târziu al doisprezecelea ceas, că nu în zilele de doliu merită să audă actorii aplauzele
noastre şi recunoştinţa pe care nu ne-o cer niciodată. Ci atunci când sunt vii şi, de pe scândura scenei, de pe pelicula cinematografică, ne împrumută ceva din viaţa şi din trăirile lor, schimbând, uneori, fără să ne dăm seama, ceva înlăuntrul nostru, înfrumuseţându-l, înnobilându-l. Făcând însăşi viaţa noastră ceva mai plină de sens. Nu lângă catafalc au ei nevoie de onoruri, iar florile se cuvine să îmbrace nu scândura de coşciug, ci pe aceea pe care au trăit şi au ars pentru fiecare rol. Am stat de vorbă, nu o dată, cu actori. Pe scenă, în cabine de machiaj, în culise. Ce îi bucură cel mai mult? Aplauzele. Ce îi întristează cel mai mult ? Lipsa aplauzelor. Ce îi face să uite de salariile mici? Aplauzele. Ce potoleşte bătaia şi tensiunea inimii lor adesea obosite de boală, dar şi de indiferenţă? Aplauzele. Fiindcă actorii nu mor cu adevărat decât cu ultimul lor spectator! Dar, puţin câte puţin, îi macină fiecare stingere de reflector, fiecare îndepărtare de ieşirea la rampă, fiecare rol nejucat şi, mai ales, fiecare tăcere a aplauzelor.
Pentru actorii deveniţi stele pe bolta de deasupra noastră, e prea târziu să regretăm fiecare scaun pe care l-am lăsat liber în sălile teatrelor şi ale cinematografelor. Singura îndreptare pe care o mai putem face în faţa conştiinţei şi a omenescului din noi – şi asta înainte de a fi, din nou, prea târziu – e să ne cumpărăm, neîntârziat, un bilet la spectacol, să ne ocupăm, apoi, în linişte, locul în public, să privim scena sau ecranul, să ascultăm şi să auzim actorii, iar la sfârşit să aplaudăm. Drept cea mai de preţ şi unică reverenţă pe care o aşteaptă de la noi. Să fie, oare, prea mult ?!?
…”Un accident banal-/Un acrobat,/ Un salt mortal/ Şi… /Acrobatul nu s-a mai sculat… /Alămurile din orchestră au tăcut, /Iar clovnii din arenă au ţipat… /Dar publicul din staluri n-a crezut /Că poate fi şi-un accident adevărat/ Şi-a fluierat…/ Zadarnic- /Mortul n-a mai înviat… (Ion Minulescu). Ce bine că mai avem încă timp să nu mai adăugăm zădărnicia pe lista păcatelor noastre faţă de actorii nedeveniţi încă stele cereşti !
