Lucian Avramescu
Am urcat duminică pe o uliţă a satului meu pe care n-am mai fost de ani. Trecând pe la poarta unuia dintre cei mai buni prieteni ai tatei, am bătut. Eram cu fiica, soţia, doi buni amici din București, dornici să cumpere o casă veche la Sângeru. Prietenul tatei se cheamă Mihai, mai cu totul, Mihai Vișoiu și, timp de 44 de ani a vândut, într-un magazin al cooperaţiei sătești, de toate. De lângă tejgheaua prăvăliei statului, fiindcă n-a fost magazinul lui, n-au lipsit niciodată privirea cumsecade și bonomia lui Mihai. Era marfa nevandabilă a unui suflet ales. Tata, Maximilian Avramescu, era merceolog. Dincolo de relaţiile de slujbă, îi lega o vrednică și frumoasă bonomie, de parcă erau fraţi de cruce. Nu-i știu certându-se vreodată cu cineva sau între ei. Soţia lui Mihai este Dorina, vecină de uliţă în copilăria noastră comună, în Pălășești, niţel mai tânără ca soţul (face 71) . Au ieșit din casă pe rând, cu priviri întrebătoare, spre poarta unde erau buluciţi, la o oră anapoda, niște necunoscuţi. Au recunoscut-o pe Luciana, care i-a vizitat cu sorcova, de câteva ori. Apoi au zărit și barba mea albă, însoţind momentul cu exclamaţii care mi-au făcut plăcere. Mihai, cu excepţia unui beteșug la mijloc (magazinul lui n-a fost niciodată încălzit și-și amintește cum îngheţa, când dădea iarna cu mopul pe ciment, apa în urmă) e neschimbat, cu toate că mai are niţel și face 80. Dorina, poreclită și Doamna SMURD sau Mamanu, cadru medical mediu, singurul nelipsit din sat, ziua și noaptea, pe crivăţ sau caniculă, săritoare la orice oră într-o comună care avea la un moment dat opt medici și după aceea niciunul, e, cum să zic, tot Dorina. Ne-am îmbrăţișat toţi și mi-am prezentat musafirii bucureșteni. Poftiţi – fără dreptul de a ne opune- , în casă și a apărut rapid o ţuică de prună veche, iar gospodina a prăjit, ea știe cum, un fel de scovergi care să îmblânzească ţuica. De când o ai Mihai? Păi, își amintește el, avea Mitică patru ani (băiatul lor care trăiește acum la Cluj Napoca, dar și-a ridicat o frumoasă casă cu etaj și-n curtea în care a copilărit). Ţineam ţuica de prună în damigene pitite în dulapul cu haine. Fiscul ţi-o putea confisca, iar controalele veneau la beci sau la magazie. Nu le trecea prin cap că poate să ţină cineva ţuica între palton și rochia nevestei. Facem socoteala, dacă Mitică are acum 49 de ani – La mulţi ani!– înseamnă că ţuica de prună, care a căpătat o catifelare rară, a împlinit și ea 45.
Depănăm amintiri, rămași noi trei în dialog, cei care am trăit anii aceia aici. Între timp sună Iosefina (Iosi), fiica de la Ploiești. După un timp, sună Mitică, de la Cluj, care-și vede părinţii în curte de pe telefonul mobil. Rar o familie mai unită, mai frumoasă în legăturile care nu s-au rupt, n-au suferit îndepărtări, fisuri, frigul care acompaniază distanţele. Dorina rulează poze pe ecranul unui telefon modern primit de la copii. Ne spune de unde i se trage numele Mamanu, povestesc și eu ceva asemănător despre Ituţa, mama căreia am vrut să-i spun mămicuţa, când eram o loază, dar am nimerit Ituţa și toţi i-au zis astfel toată viaţa. Mamanu spune nume de alint pentru nepoţi. Le știe fiecăruia data de naștere, clipa când au ciripit primul cuvânt, splendori ale firii de copii. Unii-s mai mari. Ni-i arată pe toţi, răsfoind parcă o carte-album. Uite, zice, asta-i floarea pe care au avut-o pe masă la Cluj. Ochii ei sărută fiecare poză în parte. Eu care nu suport telefoanele sensibile la deșt, încerc, în premieră, descoperirea unei utilităţi cu suflet. Mihai, descendent dintr-o familie de ţărani înstăriţi, porecliţi chiaburi, a făcut armata la un batalion disciplinar la Aiud, pentru vina de a se trage din oameni harnici. Ei și deţinuţii lucrau la o cale ferată. Pe sub pușcăria politică trecea un fir de apă, Aiudel. Pe acolo erau scoși morţii zilnici, în saci care lunecau pe apă, noaptea. Acolo a murit – îmi spune Mihai Vișoiu – nea Mihai Cenușă. E cel despre care eu am scris și care avea o povarnă de ţuică. Înjurase de Răsărit și nu de Apus, în vremea lui Stalin. Discuţiile merg în paralel. Femeile și Luciana continuă să se bucure de pozele Dorinei, cele care comprimă viaţa ei de bunică încă utilă satului bolnav mereu. Eu, cu Mihai, ne întristăm de trecutul tragic. Ne regăsim toţi în evocarea familiei Vișoiu, cu nepoţi frumoși care merg pe drumurile drepte, uneori nepavate și întortocheate, ale patriei. Oameni care ţin, pe umerii lor vârstnici și pe umerii tineri ai copiilor, viaţa satului. O familie – cu Mihai sunt rudă îndepărtată prin mama – ca o carte pe care o deschizi cu drag.
