Lucian Avramescu
Vecinul meu de sat prahovean, Eugen Simion, a ţinut un discurs în Academie, instituţie a culţilor în cap pe care a condus-o de două ori, despre moartea satului românesc, abandonat, depopulat, despre plecarea a patru milioane de români în lume, cei mai mulţi ţărani. La un moment dat citează un sociolog căruia nu-i spune numele, dar spusele sunt profunde și dureroase:
”Românul, ce este românul astăzi? Este un cetăţean care nu mai vrea să fie român”. Și adaugă academicianul din Chiojdeanca: ”Mi se pare profund…profund înfricoșătoare și, în același timp, profund realistă această definiţie. Dacă te uiţi la cei care pleacă, ei nu mai vor, în primul rând, să fie români, se leapădă de românitate. Ceea ce este un lucru foarte grav.
Totdeauna ei își găsesc justificări să plece”.
Cărturarul vorbește, ca soluţie, despre nevoia unui proiect de ţară. Cine-l va face, întreb eu, fiindcă nici politica și nici Academia nu l-au fătat ca pe un ied umed care să alerge, imediat ieșit din pântecul caprei, vioi pe pajiște?
Eugen Simion are în satul lui de peste deal de Sângeru o casă. Am fost acum vreo doi ani în școala din satul în care s-a născut, academicianul scriitor fiind invitat de dăscălime și elevi. Academicianul m-a invitat, la rându-i, pe mine, să-i fiu alături, când obosește el de vorbit să vorbesc eu. A fost frumos. A dăruit și niște cărţi școlii. Pe la casa lui, pe care o știu (nu de când a refăcut-o), n-am trecut. De ce am mai fi făcut-o? E pustie, neîncălzită, ca satul românesc. După ce a apus mama lui, pe care o știu din prispa casei unde stătea ca-n icoană, cu o demnitate venită din istorii, unica lui fiică, Mihaela, crescută la București, își vede de cariera ei universitară și de cei doi copii. N-a plecat din România și este singurul lucru bun. Dar satul nu știu câte-i mai spune și cât timp mai are pentru el, cu toate că tatăl ei a făcut eforturi financiare să modernizeze locuinţa și dacă vin aici, când vin, au și apă și căldură și confort. Chiojdeanca lui Eugen Simion, singurul sat din România care a dat doi președinţi de academie, ambii de pe aceeași uliţă, mai are 1300 de locuitori. În ritmul în care ne mișcăm, va avea și mai puţini. Spun asta spre a-i întregi spusele, nu să-i aduc imputări.
Eu, ce am făcut și ce fac eu? Mi-am convins o sângereancă, mutată în Canada, Elena Costache (Lili, cum îi ziceam când era copilă) să nu-și mai vândă casa, având cumpărătorul la poartă. Fiica ei trăiește în Toronto, iar fiul în București. Poate un nepot se întoarce la Sângeru să dea jos firele de păianjen din odăi, cum a făcut ea acum, construind – la sugestia mea – o fântână în curte și o baie. Eu am reconstruit o casă a familiei, veche din vremea lui Carol I. Adun de aproape două decenii pietre cioplite de ţărani din satele României, spre a demonstra că Brâncuși nu s-a născut din neant. Că avem o veche civilizaţie a pietrei, nu doar a lemnului și a porţilor din lemn, cele mai faimoase fiind cele maramureșene. Am revenit – cu toate că am două slujbe ziaristice și scriu la câteva ziare săptămânal sau zilnic – în sat. Minunea nesuferită a electronicii, care ţine copiii cocoșaţi în ecranul telefonului, văduvindu-i de aer, curţi și joacă, mi-a înlesnit prin laptop șansa de a scrie rapid și a trimite textul uneori la mii de kilometri distanţă. România nu are – și Eugen Simion spune corect – un proiect durabil de ţară. Negăsindu-l, m-am înhămat la unul făcut de mine. E durabil, fiind din piatră. Acum două zile m-a sunat – mă găseam la lansarea noii mele cărţi – chiar din Chiojdeanca natală a academicianului, silvicultorul Preda, pe care-l știu. N-a plecat din sat, iar nevasta lui a deschis trei farmacii în Sângeru, Chiojdeanca și Apostolache. Vrea să vină cu 15 prieteni, cei mai mulţi născuţi în satul lui, dar plecaţi în București, să viziteze Muzeul Pietrei din Sângeru, de 1 Decembrie, Ziua Naţională, și, dacă se poate, să bem și o veche palincă de prună cu care l-am cinstit ultima oară când a venit pe la mine. Se poate. Muzeul, chiar dacă nu mi-e mereu ușor, e deschis la orice oră, e tot fără taxă și cât voi trăi eu așa va fi. Eu sunt ghid, uneori ore în șir, povestind despre viaţa, istoria și sufletul fiecărei pietre. De ce o fac? Fiindcă simt că am pus nu o cărămidă, ci o piatră cu suflet la inexistentul proiect al păstrării satului românesc. Mi-e mai greu să găsesc ţărani, dar, încet, încet, unii, câţiva, vor reveni, prin urmași măcar, la vatră.
