Arhivele, ca instituție, au fost înființate oficial, în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, respectiv a Regulamentelor Organice ale Țării Românești și Moldovei, în anii 1831-1832. Acestea au fost elaborate de către comisiile de redactare ale Divanurilor Moldovei și Țării Românești, formate din reprezentanții marii boierimi, sub președinția consulului general rus Matvei Lvovici Minciaki, fiind adevărate constituții care au înzestrat Principatele cu instituții menite să răspundă cerințelor de modernizare a structurilor societății românești, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003), citat de Agerpres.
Astfel, la 1/13 mai 1831, la București, au fost înființate Arhivele Statului din Țara Românească, în subordinea Departamentului Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne). Primul director a fost Iordache Rasti (1831-1837). A urmat, la 1/13 ianuarie 1832, înființarea la Iași, a Arhivelor Statului din Moldova, aflate în subordinea Logofeției Dreptății (Ministerul Justiției). Primul director a fost Gheorghe Asachi (1832-1849), notează același volum.
În contextul Unirii Moldovei și Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat, la 31 octombrie 1862, decretul de înființare a Direcției Generale a Arhivelor Statului din București (Arhivele Naționale ale României, din 1996) prin unificarea Arhivelor Statului din Țara Românească și Moldova, în subordinea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Primul director general a fost Grigore Bengescu. Noua organizare avea la bază principiul separării documentelor cu valoare istorică de cele cu valoare practică.
La 25 iulie/6 august 1872 a intrat în vigoare Regulamentul pentru organizarea serviciilor arhivelor statului, conform volumului ”Istoria României în date” (1971).
După unificarea politică a statului român din 1918, au fost înființate: Arhiva Statului din Cluj (14 martie 1920) sub numele de ”Direcțiunea Arhivelor Statului pentru Transilvania”, care și-a început activitatea în 1922, primul director fiind Ștefan Meteș (până în 1949, când a fost îndepărtat de regimul comunist); Arhiva Statului în Bucovina (Cernăuți, 1924) și Arhiva Statului în Basarabia (Chișinău, 1925).
La conducerea instituției, pentru perioade mari de timp, s-au aflat personalități marcante ale culturii românești, precum Bogdan Petriceicu-Hasdeu (1876-1900) sau Dimitrie Onciul (1900-1923). Începând din 1924, a fost publicat periodicul de specialitate al Arhivelor Naționale, respectiv ”Revista Arhivelor”.
O nouă lege de funcționare a Arhivelor Statului a intrat în vigoare începând din 1925, prevăzând, printre altele, constituirea direcțiilor regionale. Instituția se menține în subordinea Ministerului Instrucțiunii Publice, potrivit www.arhivelenationale.ro. Astfel, au fost create Arhivele Statului din Craiova (1931), Timișoara (1936), Năsăud (1937), Brașov (1938).
La 1 februarie 1951, printr-un decret, Arhivele Statului au trecut în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Rețeaua Arhivelor a fost organizată după principiul teritorial-administrativ, funcționând, în prezent, 41 de Direcții Județene ale Arhivelor Naționale și Direcția Municipiului București.
În baza prevederilor Legii nr. 16 din 2 aprilie 1996, denumirea de Arhivele Statului a fost înlocuită cu cea de Arhivele Naționale.
Arhivele Naționale ale României (ANR) sunt o instituție publică aflată în subordinea Ministerului Administrației și Internelor. În prezent, ANR funcționează în baza Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, modificată și completată prin Legea nr. 358/2002, respectiv prin Ordonanța de Urgență nr. 39/2006, notează site-ul oficial amintit mai sus.
Fondul Arhivistic Național al României, aflat în administrarea ANR, este definit de legislația în vigoare, astfel: ”Prin documente care fac parte din Fondul Arhivistic Național al României, în sensul prezentei legi, se înțelege: acte oficiale și particulare, diplomatice și consulare, memorii, manuscrise, proclamații, chemări, afișe, planuri, schițe, hărți, pelicule cinematografice și alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum și înregistrări foto, video, audio și informatice, cu valoare istorică, realizate în țară sau de către creatori români din străinătate.”
