Florin Tanasescu
De nu știaţi, prieteni, și lacrima, la rândul ei, plânge. Se zice că-i lacrimă în lacrima sufletului ce cade pe pământ ușoară precum ceaţa, în zori, la ceas de dimineaţă. Iar vălurita ceaţă este chiar lacrima lui Dumnezeu, căzută peste noi.
Eu l-aș ruga pe Cel de Sus să fie smog sau, mă rog, ceva de genul ăsta. Dacă se poate, un fel de drog, să am impresia că ochiu-mi vede în loc de chipuri necăjite doar feţe fericite. Și-n loc să îmi pierd vremea întrebând în stânga și în dreapta „Pe unde sunt înmormântaţi ai mei? Unde e tata, unde e mama? Care-i cărarea, doamnă-nvăţătoare?”, să stau cu pretenașii pe plajă-ntins la soare. (Firește, amândoi m-așteaptă și ne-așteaptă în cimitirul uitat de mine sau de voi și se–ntreabă: „Azi o veni la mine, or veni și pe la noi?”).
“Ce vrei tu de la viaţă”?, aud, în zori, de dimineaţă, un glas, venit – ce nu e clar? – din fum de viaţă, deci nu îl văd la faţă. Dar, cred, nu prea sunt sigur, chiar Dumnezeu m-a întrebat. La ce râvnesc? Păi, la femeia altuia, la-navuţire, să am obraz subţire cu cheltuiala pe măsură, și de se poate, n-aș refuza o moștenire. Iar mai la urmă, deși nu e obligatoriu, Doamne, decât să rătăcesc bezmetic printre toţi morţii despre care pomenește Dante, mai bine îţi dau procură ţie s-aprinzi o lumânare la căpătâiul alor mei.
Ce, nu știaţi, prieteni ? Au zis chiar și la știri: Uneori, lacrima din lacrima lui Dumnezeu nu se revarsă numai precum ceaţa peste noi. Ea se topește în plâns de lumânare ce se prelinge lângă crucea uitată stingher la mormântul alor mei și alor tăi. Deci, ceaţa poate să fie și lacrima – n-am zis mânia ! – Celui de Sus , pogorâtă din ce în ce mai deasă și mai multă pe-acest pământ. Deci, însuși Dumnezeu poate, prin procură, s-aprindă lumânarea la capătâiul alor mei sau alor tăi. Ce-atâta tevatură, să ne mai deranjăm și noi ?!
L-aș mai ruga pe Dumnezeu să fie totuși soare, când ne uităm ca disperaţii la televizoare la-nmormântări cu ștaif. Și apoi, să comentăm: “Ai fost pe fază? Cum, nu ai văzut faza aia controversată, când i-a pasat dascălul lu’ popă patrafirul? Era minutul 44 al meciului, iar pe Arșinel îl cuprinse chiar leșinul. Da’ și de Piersic mi-a plăcut, cum a vorbit. Se vede treaba că e om școlit”.
Lacrima lacrimii – adică un fel de lacrimă în sine – se varsă zilnic peste tine, peste mine, peste ţară. Ia forma ceţii. Dar, de ceva vreme, nici fumul vieţii nu-l mai zărește nimeni. Iar rostul nostru este oarba ură ce zace-n sufletele noastre. Nu, nu mai vedem nimic. Nici lacrima din geana mamei căreia i-a murit copilul, iar rostul vieţii noastre e atât: sictirul.
“Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă/Nu mai cunoaștem drumul către casă/Suntem ușori și ceaţa e ca fumul/ Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul ?”
Doar Dumnezeu udă cărarea spre sufletele noastre. Cu lacrimi de ceaţă.
