Luiza Radulescu Pintilie

A venit octombrie, după legi ştiute de când lumea şi pământul, fără a aştepta vreo decretare prezidenţială sau publicarea în Monitorul Oficial a mereu întârziatelor norme metodologice uitate prin sertarele politicienilor care se pretind sufocaţi de tot felul de priorităţi.
Timpul îşi ţine mersul lui şi deasupra frunzelor, şi deasupra noastră, a oamenilor. E toamnă deplină, iar în vremurile străvechi anul începea chiar cu acest anotimp, octombrie fiind cea de-a doua lună a calendarului biblic. Şi chiar dacă înşiruirea lunilor e astăzi alta, toamna continuă să ne dăruiască mereu ceva din frumuseţea, din bogăţia, din nostalgia ei. Rămâne doar ca noi , cei care suntem acum ceva mai bătrâni decât în toamna trecută să înţelegem că suntem totuşi ceva mai tineri decât cei care vom fi în toamna viitoare şi să cuprindem, cu ochii, cu sufletul şi cu mintea vremea întomnării ce ne-a fost îngăduită. E adevărat că nu vom putea şterge cu totul beteşuguri venite cu vârsta, nici depresii strecurate cu fiecare frământare interioară, cu fiecare speranţă pierdută, cu fiecare nemulţumire dintre multele pe care le trăim, nu vom putea îndrepta şi schimba dintr-o dată tot ceea ce nu am putut îndrepta şi schimba în toate toamnele prin care am trecut până acum. Cine are naivitatea să creadă că şi dacă am avea toţi banii din lume am putea cumpăra de la târgurile ce umplu, în aceste zile, cu miresmele lor, satele şi oraşele, primăverile ce s-au dus luând cu ele şi anii noştri tineri ?! Dar cei care se pricep să descifreze tainele lumii spun că toamna e, de fapt, o a doua primăvară, care transformă florile în frunze. Şi, priviţi: toamna acesta ţine încă verdele prin ramuri şi le umple de boboci ce par să fi uitat că au mai înflorit o dată ca să avem noi, obosiţii de griji, de gânduri şi de frământări, timp să le observăm culorile, să le simţim parfumul.
Vine dinspre pieţe şi grădini miros dulceag de struguri copţi, de crizanteme şi de dumitriţe – tufănele mici şi colorate ce împodobesc aproape orice grădină de la ţară şi cărora florarii le-au descoperit acum frumuseţea şi semnificaţia, legată de Sfântul Dumitru, cel ce a dat oamenilor vinul de împărtăşanie, miresme sfinte de mir şi florile care, urmă cu 3000 de ani, erau considerate vindecătoare şi simbol al vieţii veşnice. Mângâiate, în acest început de octombrie, de văratice raze de soare, ocolite încă de căderea brumei, florile de toamnă se înfăţişează privirii şi mai frumoase. Crescând generos până şi pe marginea şanţului, şi lângă zidul îmbătrânit al câte unei căsuţe, părăsită şi de ultimul locatar, mutat în toamna fără de hotar a cerului, şi lângă poarta bisericilor de prin sate. Tufe bogate, cu flori mari ori cu petale mici, adunate într-un bănuţ colorat, dând tarabelor un chip aparte şi pieţarilor aflaţi în aşteptarea cumpărătorilor aerul că stăpânesc un întreg regat, ca altădată întemeietorii Ţării Soarelui Răsare care au păstrat crizantema, timp de zece secole, drept blazon statal.
Toate sperând parcă să le vedem, să le descoperim, să ne bucurăm spunând ca şi poetul: ”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Îndemnându-ne, prin miracolul dumnezeiesc aşezat în fiecare floare, mai convingător decât toţi medicii şi psihologii la un loc, să ne facem nouă înşine acest dar de linişte, de ieşire vindecătoare din zgomotul, din tensiunea, din caruselul în care ne învârtim primăverile, verile, toamnele şi iernile vieţii.
Dintre „secretele” locuitorilor din estul Asiei, unde se depăşeşte astăzi frecvent hotarul unui secol de viaţă, adie, îmbietor, şi aromele unei ceşti cu ceai din petale de crizanteme, floarea despre care se crede că purifică şi vindecă fiindcă a adunat laolaltă „sufletul cerului şi al pământului”…