Lucian Avramescu
În cadrul manifestării de tradiție în Vălenii de Munte, Serbările Toamnei, are loc în acest an a XX-a ediție a Festivalului Țuicii. Încadrată în alte numeroase acțiuni atractive, țuica renumită a acestor locuri își cheamă laolaltă producătorii de pe toată Valea Teleajenului și nu numai, la un concurs cu juriu, premii și orgolii nemăsurate.Timp de trei zile, orașul lui Nicolae Iorga și al lui Miron Radu Paraschivescu, identificat însă și cu alte mari valori ale spiritului, devine orașul vechilor tradiții meșteșugărești, al negustorilor țărani care-și aduc aici rodul muncii și al inventivității artistice, cântecul și, de ce nu, jocul. Primăria și Consiliul local anunță trei zile cu surprize, spectacole zilnice cu artiști de renume, jocuri de lumini, iar primarul Florin Constantin este încrezător că ”vremea va fi de partea noastră”, iar ”toamna se va arăta splendidă la Vălenii de Munte”. Invitațiile se termină îmbietor: ”Vă așteptăm cu inima deschisă! Pace și prune boierilor!” Boierii se pregătesc de drum, chemați nu atât de prune, cât de ce rezultă din ele!
Scriam asta ieri. În dimineața asta simt nevoia unei completări de explicații, mai ales că-i Sfântul Dumitru și am datoria să-mi scriu articolul săptămânal pentru Ziarul Prahova, al prietenului meu Dumitru Cârstea (La mulți ani!), sărbătorit ca toți cei peste 300.000 de sfinți deghizați sub acest nume.
Sunt vălenar prin adopție. Aici mi-am trăit, cu bune și rele, anii de liceu, când la internat, când în gazdă. Am primit și calificarea de cetățean de onoare, pentru cărțile mele, probabil, pentru scrierile despre Văleni. Am făcut, după o discuție cu primarul, care intenționa să aducă un plus de frumusețe parcului orașului, de care mă leagă amintirea primei idile încheiate cu un sărut sub teii și platanii ce străjuiesc potecile umbrite, și o donație pentru ca aleea amintirilor mele să poarte și o amprentă durabilă. Am donat 45 de pietre sculptate de meșteri populari din colecția mea de la Sângeru, orașului. Ele stau de câțiva ani, frumos rânduite, în parc. E mult, e puțin?
Iată o nouă ediție culturală a toamnei vălenare, sub simbolul țuicii. Țuica de Văleni e un blazon. E un simbol. Bebe, cum îi zic eu primarului care, nu am de ce mă feri s-o spun, mi-e amic, a pus însuflețire în readucerea în prim plan a acestui blazon. Festivalul nu e de băutori și bețivi, ci de cunoscători. E un festival de alint și degustare a țuicii, vast, bogat, cu de toate. Scoțienii se laudă cu whisky-ul lor după care eu nu mă omor. Țuica de Văleni a trecut, ca recunoaștere, granițele. Am un prieten din Israel care ține în casă toate băuturile lumii, dar când vine în România vrea o țuică de prună. Eu însumi mă trag dintr-o familie în care ambii bunici, și de tată și de mamă, făceau țuică de prună la cazan. Bunicul Victor Avramescu a ajuns chiar un mare producător de țuică. Avea punctul lui de desfacere la Piața Matache, din București, iar în 1933 a luat premiul întâi pe țară pentru cea mai bună țuică. Țuica de Sângeru e o subdiviziune a țuicii de Văleni, o soră mai mică, și – ca areal al livezilor de pruni – din aceeași familie.
Să ne vedem, așadar, la Vălenii de Munte! Fără beție, dar cu bucurie! Pe cer vor curge artificii, iar în cești, licoarea veche, galbenă, ținută în butoaie de dud, stejar sau salcâm.
