Florin Tanasescu
De la o vreme, da, cred, că doar așa, de complezență, Sfânta Fecioară lăcrimează pentru mine, pentru tine, și-n ultimă instanță pentru țară. O face doar ca lumea să se minuneze și să se închine.
Mă-nchin și eu, dar nu la ea, ci la ce-mi văd ochii, acasă. O văd pe mama, altfel bătrână, cum râde, cântă și dansează. O–ntreb dacă a înnebunit. Și-mi zice: Gazele iar s-au scumpit. O–ntreb dac-a băut ceva (și-mi cer iertare pentru nerozie-n sinea mea): Factura la lumină a crescut și ea, răspunde. Cum de dansezi, că te durea mijlocul? Răspunde mama: Și păduraru a zis că lemne-mi iau la vară, când mi-o veni sorocul. Adică, rândul. De Bobotează voi juca, să nu răcesc de-atâta frig în casă și în țară.
Ce face tata–n timpul ăsta ? Se răsucește în mormânt.
Îl sun pe frate-miu, ca să-i spun povestea. “Mă bucur să te-aud, cumnate, îmi zice vocea cunoscută a nevesti-sii. Mă-ntrebi de frac-tu ? E la nebuni. Da, la psihiatrie. A luat-o razna că-l sună de la bancă, mereu: în miezul zilei sau la patru dimineața. Are restanțe neplătite.
Doar ăl bătrân, cum îi ziceam noi lui tata, stă liniștit, fără de griji, acolo, la doi metri sub pământ.
Pe drum, îngândurat fiind, aud sirene. Sar imediat în șanț, deci scap cu viață. Era coloană oficială de demnitari care gonea zorită să ne rezolve nouă, talpa țării, problemele cotidiene. Iar ieri, la televizor, îi auzisem pe Dragnea și Tudose vorbind în cor: pentru popor, noi facem numai bine.
Și, pentru prima dată, îl auzisem pe tata din mormânt cum râde !
Mă sună cineva, cu număr neștiut; o voce caldă îmi spune chiar pe nume. Și-mi spune domn. Iar eu îmi zic: Da, iată că în țara mea mai este cineva care mă consideră om, nu vită. “Suntem de la bancă. Îl cunoașteți pe fratele dumneavoastră? Dacă da, spuneți-i că mâine se duc recuperatorii la el, la spital – da, știm și noi că a înnebunit! – să-i ia și cana de pe noptieră, iaurtul de pe masă și pijamaua de pe el. Să ne scuzați, dar prejudiciul trebuie recuperat în vreun fel”.
De data asta îl văd pe tata (ce, nu mă credeți?) închinându-se –n mormânt.
Merg și la popă, să-i împărtășesc povestea vieții mele și a voastre ce-o trăim aici. De regulă, el zice “Fericiți cei ce plâng, că a lor va fi împărăția cerurilor”. De data asta, prelatul își formulează discursul în scris (discută cu Fecioara, de care eu vă pomenii). Și-a măzgălit așa: “Fericiți cei care plâng, că al lor va fi Iadul pe pământ, în România”.
Și cred că m-am tâmpit, fiindcă-l aud pe tata, de la doi metri sub pământ, zicând: „Are dreptate popa, crede-l pe cuvânt”!.
Bezmetic, intru-n casă. Sfânta Fecioară lăcrimează ca azi, ca ieri, ca-n urmă cu ani 27.
Plânge și tata. Pentru mine, pentru tine. Acolo, la doi metri sub pământ.
Nu-l auziți ?
