Florin Tanasescu
Cine mă strigă, cine mă cheamă ? Ce gând nebun mă bate la cap, mă bagă, în toiul nopții, în seamă ?
Sunt lac de sudoare, iar inima-mi tresare. Am amintiri. Multe din ele dor. Dar, una, și mai tare !
Mă-ntorc pe partea-ailaltă, și-mi zic că visul – da’ce spun eu aici ?, coșmarul – o fugi. S-o duce dracu, în pustii. Aiurea ! Acum văd morți aliniați ca-n fața unui pluton. Deci, vor muri din nou, a doua oară ? De mâna mea ? Și am un nod în gât, de zici că-i glonțul de pe țeavă.
Nu, dragă – îmi răspunde un glas străin -, habar n-ai de nimic! Din dragoste și de moarte bună se moare doar o dată. Atât. În schimb, din prietenie, în fiecare zi, în fiecare lună, în fiecare an. Știi cum se zice pe la voi, pe-acolo-n România: “Azi, mai mult decât ieri, iar mâine, mai mult decât azi”. Dar, țin-te tare și fii bărbat ! Sper că-n depresie, pentru atâta lucru – deși nu-i chiar puțin – n-ai picat !
Da’ cine ești, de-mi dai un sfat așa prietenesc? Te caut în minte și nu te regăsesc.
Sunt țara vitregă, de nu știai sau ai uitat că eu te-am adoptat. Mă-ntrebi unde-i a ta? E hăt, departe. Și a uitat de tine. Și știi ce face acuma ? Se aranjează-n magazine. C-așa-s cucoanele străine și cochete: fac piruete-n față la vitrine.
Geamul se zgâlțâie !, zisei. Și vânt nu bate. Iar câinii latră. Și e dimineață, ora trei. Cocoșii nu-i aud cântând. Țara m-a vândut? Nu cred așa ceva, femeie străină.
Nu sunt zăvozii, e inima ta neagră, îmi răspunse mama. Cea vitregă, desigur, nu mama-mamă, pe care am lăsat-o-n poartă, să m-aștepte. Și, cu sugrumatu-i glas, când a plecat, a zis: ”Ai grijă pe-unde umbli. Și să te întorci cu bine !”. Săraca mamă–mamă, iar nu uitata țară, habar nu are că n-o să-și mai vadă fiul niciodată.
Ce știi tu, băiete, ce-nseamnă neam adevărat? Sau țară, ce, vezi Doamne, ține la fiii ei?, mă ține treaz străina. A, da, când are nevoie, se gudură pe lângă tine. Te duce la război, la muncă, chiar la vot. Și-apoi, când nici nu te-aștepți, îți trage-un șut în bot. Asta e tot.
M-apucă amețeala. Se-nvârt cu mine și tavanul, patul, pardoseala. Se-nvârte viața. Adorm, preț de o oră. Și mă trezesc din nou, dar și mai amețit. Îmi dau târcoale amintiri cu cineva, care, credeam, a fost fair-play cu mine. C-așa zicea, râzând în pumni, făcând cu ochiul altora: “Ești diferit”!
Străine, te-ai smintit, intervine, iar, neinvitată, sora–mama – țara cea străină! Te-a mințit! Acolo, de unde vii, sunt numai fandoseală, ipocrizie, moft. Ai fost ultimul om și-atât. O simplă companie în clipe de pustie. Deja te-a șters din minte, de pe listă și din telefon…
Adorm. Coșmarul, deocamdată, trece. Da e și mâine, nu ?, o nouă noapte. Visul-coșmar, desigur, iar revine.
Doar țara face piruete în faţă la vitrine.
