Florin Tanasescu
Cam cât mai are ăsta, soră, ce zace în neștire ? Să știi că aici avem de-a face, pe lângă boala-n sine, și de nesimțire. Să stai așa, lungit în pat, pe banii statului… Mai și miroase de la o poștă. Apoi, mă-ntreabă, așa-ntr-o doară: “Tataie, te simți bine ?” Şi iese afară.
Iar sora se apleacă și-mi pune termometrul. Scrie ceva în fișă și pleacă. Aud pe hol: “Dom’ doctor, ce să zic ? Oglinda încă se aburește, deci asta–nseamnă, după știința mea, că încă mai trăiește. Mai și clipește uneori, dar, cel mai des, pare că lăcrimează. Da’ asta, pe cine mai interesează ?”
Mă uit întâi la punga cu perfuzii. Mai e ceva în ea. Văd și plafonul alb. L-oi mai vedea și mâine? Sau mâine-i altă zi doar pentru alții ? Zăresc păianjeni-ntr-un colț. Îmi par mai vii decât unul ca mine – sau ca tine – cu zile numărate.
Mă rog la Dumnezeu să nu aibă și copilul meu aceeași soartă, într-un spital. Mă rog în gând. Nu pot să murmur, nu pot striga. Dar, mai ales, nu pot urla. Și știu că asta este soarta mea, a ta și a altora. Și-a țării ăsteia.
Moartea-i pe credit, viața și mai și. Ei, sfinții–s colea: prin saloane, în rezerve, în spitale. Unii mai dorm, se odihnesc în camera de gardă, fără păianjeni pe pereți. Noi, ăștialalți, vom adormi pe veci. Vom merge deci în ceruri. Doar Dumnezeu, de la o vreme, pare pierdut în ceață. Și îl întreb – în gând, desigur și doar să mă aflu–n treabă: “ Greșelile din tinerețe tu tot nu le-ai iertat ?” Dar cel de Sus tace. Îmi pare tare-ndepărtat. Doar pânza de păianjen se apropie de pat…
Îmi vine în vizită altcineva. Tot în halat, dar mai murdar. Este femeia de serviciu; urâtă, nespălată. Uitasem noțiunea timpului. Deci, este dimineață. Știe că nu vorbesc, ci doar transpir ca un nemernic. I-am dat ultimii bani alaltăieri, că mi-a schimbat, după o lună, mușamaua de pe pat. (Cearceaful cică-l țin să mă acopere de tot, când oi fi mort). I-a luat, dar tot în scârbă se uită înspre mine. Mă-ntreabă fără jenă: “ Tot n-ai murit, bătrâne ?” Și-i cer iertare din priviri că încă mai trăiesc. Iar pânza de păianjen se țese tot mai des.
“Stimați studenți la Medicină, aici avem un caz de boală tipic românească. Subiectul zace. Are dureri, da’ noi n-avem morfină. I s-a prescris doar aspirină. Este tratabil, dar la Viena, nu aici. Nu a ținut regim vegan, nu a mâncat nici broccoli și nici prea multe proteine. Dar, ce-i mai important, nu are cont în bancă. La sesiunea viitoare îi facem autopsia. Cam peste-o săptămână”.
Privesc la pânza de păianjen din colțul de salon. Cică-i mai trainică decât viața unui om. Iar eu respir din ce în ce mai greu. Și am dureri.
Îl chem pe Dumnezeu în gând, că nu mai pot striga. Dar, mai ales, nu mai pot urla. Și, apoi, la urma urmei, de ce să plâng, când asta e soarta mea ? Și-a ta. Și-a țării ăsteia ?
Iar pânza tot mai deasă, de păianjen – nu cearceaful ! – mă acoperă încet.
Deci, pânza de păianjen e însuși Dumnezeu !
