Luiza Radulescu Pintilie
Suferinţe trupeşti şi dureri sufleteşti îi duc pe români – bolnavii Europei, aflaţi în topul afecţiunilor grave, măcinaţi de cancere, diabet, boli cardiovasculare, hepatită, TBC, primii la mortalitate maternă şi infantilă – când pe un pat de spital, când lângă altarul vreunei biserici. Căutând, şi într-o parte, şi în cealaltă, vindecare şi un strop de speranţă. Şi, din păcate, după ce medicii sunt din ce în ce mai puţini, şi slujitorii în sutană încep să ia calea străinătăţii, să îmbărbăteze şi să dea nădejde credincioşilor de prin alte părţi.
Statistici de dată recentă arată că în România mai sunt în prezent vreo 40000 de medici, alţi 14000-după unele informaţii chiar 20000- lucrând acum în spitale din Franţa,Italia, Spania, Anglia, Germania sau la capătul lumii. Nu cu multe zile în urmă, un tânăr preot catolic din România era aşteptat să-şi înceapă activitatea într-o parohie din Irlanda – ţară confruntată cu deficit de slujitori ai Bisericii – dar specialiştii în recrutarea forţei de muncă vorbesc deja despre preoţi ca despre cea mai nouă categorie de „personal înalt specializat” intrată pe lista „vânătorii de inteligenţă”. Iar estimările Băncii Mondiale evidenţiază că deja 3,4 milioane de angajaţi români lucrează în alte state, în cele mai diverse domenii. Nu mai e de mult timp o noutate faptul că e din ce în ce mai greu de găsit un electrician bun, un tâmplar serios, un instalator care se pricepe ,după ce mai toţi au plecat să câştige bani adevăraţi şi ne-au lăsat nouă „cârpacii” pe care, neavând încotro, îi plătim adesea regeşte, chiar şi pentru te miri ce lucrare, ba îi mai şi aşteptăm, cu programare şi avansul dat, uitându-ne lung în calea lor, cu cafeaua făcută şi aldămaşul pregătit. Ajungi să te şi închini când vine „ meşterul” şi n-ai rămas, ca atâţia alţii, fluierând a pagubă, după luni şi luni de promisiuni nerespectate. Ce mai, ştiţi la fel de bine ca şi noi că s-au dus cuvântul-cuvânt şi seriozitatea-seriozitate !!!
Dar ţeava e ţeavă, peretele se mai drege cu o mână de var, soba de teracotă mai scoate fum, dar oamenii sunt oameni şi nu au decât o viaţă ! De aceea, rândurile acestea nu sunt nici despre doctorii, nici despre popii care îşi încalcă jurământul în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu, ci sunt despre medicii şi despre preoţii care îmbracă odată cu halatul alb ori cu sutana şi respectul faţă de cel suferind, chinuit de boală ori doar căutător de linişte şi de pace sufletească. Ştiu că sunt mulţi dintre noi aceia care au trăit „pe viu” statisticile care arată că sunt pline cimitirele de erori medicale, de indiferenţa medicilor şi chiar de ticăloşia unora dintre ei. În acelaşi timp, cred că avem datoria să privim în jurul nostru şi să vedem că sunt mult mai mulţi aceia pe care i-au salvat medicii, câteodată în spitale prost dotate şi într-o cursă pe viaţă şi pe moarte cu boli neiertătoare, cu traumatisme din care se scapă doar printr-o minune. Şi, da, trebuie să recunoaştem că sunt medici români care fac minuni. Unii sunt încă aici, alţii, din nefericire pentru noi, au plecat deja şi câteodată „vina” ne aparţine şi nouă – ne place sau nu ne place să recunoaştem- celor care generalizăm, care vedem „fabrici ale morţii“ în orice spital şi ticăloşi în orice purtător de halat, de bisturiu ori stetoscop.
Da, sunt preoţi care se lăcomesc la bani şi când vin cu icoana, şi când îngroapă mortul şi când pun naşii să „decarteze” pentru finii cărora le ţin lumânările, cum, vrând să pară modern şi în pas cu vremurile lumeşti, s-a exprimat un asemenea slujitor al bisericii. Dar trebuie recunoscut că sunt şi preoţi care, în duhovnicia lor, adaugă un strop de alinare lângă cea pe care o aduc pilulele doctoriceşti, care ştiu să asculte, să dea o povaţă, să întindă o mână de ajutor. Preoţi care nu cer habotnicia închinăciunilor şi a rugăciunilor fără număr, care nu se mânie pe cea care nu poartă basma când trece pragul bisericii şi nici pe cel care trece mai des pe la cârciumă decât pe la casa lui Dumnezeu, ori care nu refuză să îngroape mortul fiindcă familia e săracă şi n-are bani de popă, dascăl, ulei şi prosop. Ci preoţi care vin cu adevărat înspre oameni şi înspre necazurile lor, care-i mângâie cu blândeţe, care îi apropie şi nu îi îndepărtează de credinţă.
…De ce doctor şi preot? Fiindcă îi pierdem, din ce în ce mai des, şi pe unii şi pe alţii după cum spun statisticile, dar şi dacă nu acceptăm să învăţăm la timp să judecăm cu dreaptă măsură.
Şi mai e ceva. Ceva ce a fost rostit de Papa Francisc – cel care continuă să dea învăţături care trec dincolo de hotarul religiei – încă din primul său an de pontificat: ”Eu văd Biserica precum un spital de campanie după o bătălie.E inutil să-l întrebăm pe un rănit grav despre colesterol sau dacă are nivelul de zahăr foarte ridicat.Trebuie să-i vindecăm pe răniţi. Apoi, putem aborda restul”. Cred că nu greşesc prea mult dacă spun că, la starea de azi a multora dintre spitalele româneşti, dar şi a bisericilor către care îşi îndreaptă tot mai mulţi români paşii, şi acestea sunt un fel de spitale de campanie. O vorbă caldă, apropiată a unui medic lângă bolnavul care zace pe targă, la Urgenţă, face uneori mai mult decât o perfuzie „înţepată” cu indiferenţă, oricât de salvatoare ar fi orice picătură de sânge, iar un preot nemustrător al celui care nu dă cu anii pe la biserică, ci vine atunci când pare că şi-a pierdut orice altă cale în războiul pe care îl duce cu viaţa, cu boala, cu necazul, cu debusolarea devine, la rându-i, „medicul” din uşa spitalului de campanie cu sfinţi care poate să îndrepte ,să vindece, să dea speranţă. Apoi, „putem aborda restul”.
