Florin Tănăsescu
Da, lămurit mi-aduc aminte; era alaltăieri. O zi de august foarte fierbinte. Eram la spovedanie, în Postul Sfintei Mării. Și-i zic popii:
– Se poate, părinte, să-mi fac un selfie sub sutana mata ? Că vreau s-o postez pe cruce-n cimitir, când n-oi mai fi. Să par un mort frumos, cu ochii vii, ce scânteie-n afară. Și cu regretul că n-am plecat din țară.
Preasfințitu-și face cruce. Simte palmele că-i ard. Și eu mă prind: Vrea bani în plus. Îi dau !
– Mi-am înșelat nevasta, părinte !, deschid discuția, spășit. Am iubit și eu odată, doi ochi negri la o fată. Și seara, și dimineața…
– Cam nașpa, fiule, păi zău așa! Da’ cine e, mă rog, enoriașa ?
– Țara, părinte. Țara !
– Și ea, în timpul ăsta, te iubea ?
– Pe dracu, Doamne iartă-mă! Se pieptăna. Că n-avea timp de mine. Era ocupată. Ba, uneori, chiar îmi zicea: Să te duci, să te tot duci, oriunde cu ochii apuci.
– Și tu ai rămas aici, dobitocule !
– Am citit și eu, pe litere, ce-i drept, “Jurnalul fericirii”. Și aflai că și într-o temniță numită România poți fi mai fericit decât în castelele maneliștilor cu lei de bronz la poartă și ajutoare sociale fără număr, fără număr. Acuș îmi vine să plâng.
– Văd că te căiești, deci nu ai suflet rău. Îți zic un șmen, că microfonul care înregistrează mediul ambiental pentru Codruța e pe mute: Și bărbații plâng câteodată, da’ țara trage pe nas din ce în ce mai mult și mai des.
Mă uit ca prostu -n dreapta, la Iisus. Care vorbește-n numele meu: “Românie, Românie, Lama Sabachtani”. Mă uit la Maica Domnului cum lăcrimează. Și-o-ntreb: “Femeie, ce-i cu fiul tău ? Femeie, ce-i cu țara ta? În țara lui lerui ler, nu-i nici cânt, nici drum de fier, numai ramură de gând?”.
– Păi, țara arde, turuie mai departe popa. Ţara, e-adevăr – se piaptănă, fiule. Țara e maica bătrână, cu brâul de lână. Se duce și-l lipește de moaște. Și-apoi, cu același brâu, șterge ecranul televizorului, s-asculte vorbe tâmpite, deșarte. Țara-i drogată, cum zisei. Dar, fiule, țara suntem tot noi, ăștia lași și mișei.
– Părinte, ești nebun , ești dus cu pluta !, strig ca un disperat, în sfânt locașul care, deodată, s-a întunecat.
Apoi, mă uit spre-Apus ca înspre Răsărit.
Țară, ţară, de ce m-ai părăsit ?
