Aceşti sfinţi au trăit şi pătimit în zilele împăratului Dioclețian. Sfântul Fotie era nepot al Sfântului Anichit. Şi făcând Dioclețian în Nicomidia cuvinte împotriva creştinilor, fiind de față tot sfatul şi punând la mijloc mulţime de unelte de chinuri, se laudă că va chinui pe cei ce vor chema numele lui Hristos şi că va izgoni pe creştini din tot locul, şi hulea foarte împotriva slavei Unuia-Nascut Fiul lui Dumnezeu. Fiind de faţă şi Sfântul mucenic al lui Hristos Anichit, el nu s-a spăimântat de înfricoşările tiranului, ci s-a mărturisit cu îndrăzneală că este creştin, ocărând rătăcirea idolilor, şi zicând că sunt surzi şi nesimţitori cei ce se închină lor şi-i cinstesc. Pentru aceste cuvinte a fost bătut cu vine de bou, până când i s-a rupt carnea şi i se vedeau oasele. După aceea au dat drumul asupra lui unui leu de care sfântul s-a spăimântat. Dar leul, apropiindu-se de dânsul, se arătă mai blând de cum ar fi fost o oaie, şi ca şi cum i-ar fi fost milă de sfântul ştergea ca şi cu un burete cu piciorul său cel drept sudoarea ce curgea pe obrazul sfântului de frică. Atunci, mucenicul mulţumind lui Dumnezeu, la sfârşitul rugăciunii sale, s-a făcut cutremur şi de cutremur a căzut idolul lui Iraclie şi s-a făcut ca praful; şi a căzut şi o parte a cetăţii Nicomidiei, omorând pe mulţi dintre elini. Pentru aceasta a fost mult chinuit, dar rămânând nevătămat, nepotul său Fotie a alergat la sfântul, îl îmbrăţişă, tată şi unchi numindu-l. Iar împăratul a poruncit ca amândoi să fie chinuiţi în toate chipurile până ce vor muri. Şi după multe chinuri, cei doi sfinţi au fost băgaţi într-un cuptor cu foc şi acolo îşi primiră sfârşitul chinurilor şi cununile biruinţei, însă se spune că atunci când au fost scoşi afară din cuptor erau întregi, nefiind arşi de foc nici la păr.
