Luiza Rădulescu Pintilie
Lumina şi devremea arşiţă s-au aşternut de la primele ceasuri ale ultimei sâmbete de iulie peste comuna Dumbrăveşti.Şi tot devreme au început a se auzi cântările sfintei Liturghii şi ale slujbei de pomenire a acelora adormiţi în biserica satului Mălăieştii de Jos, aflată la întretăiere de uliţe şi fără a se cunoaşte cu exactitate când a fost ridicată, după cum stă scris într-un istoric pe care îl întâlneşte privirea oricui aşază o lumânare aprinsă la intrarea în sfântul lăcaş. Dar cei de azi trebuie să caute trecutul bisericii în care se închină în urmă cu câteva veacuri. Mărturiile scrise vin abia de pe la sfârşitul lui 1700, dar legendele ,trecute din grai în grai, spun că pe un mic şes format între păduri de stejari puţinii oameni ai locului puneau porumb, aşa încât locul unde trudeau pentru o bucată de mămăligă se chema mălăişte, încât se crede că tot de aici a venit şi numele aşezării desfăşurate pe o coamă deluroasă ,la douăzeci de metri deasupra curgerii râului Vărbilău.Iar cel dintâi sfânt lăcaş în care şi-au spus rugăciunea sătenii celor vreo patruzeci de case a fost o bisericuţă cu pereţi şi altar din vârghii de lemn. Când a fost strămutată pe locul bisericii de astăzi, iar nu se ştie. Se cunoaşte însă că, prin anul 1862, mălăieştenii-vrednicii lucrători ai mălăiştei, dar şi ai pământurilor dimprejur, ai dealurilor cu pomi fructiferi şi viţă de vie- au avut ca preot un fiu al satului, Sava Ieremia. Nereuşind să zidească o nouă biserică, acesta a mărit-o pe cea existentă, pereţii i-a întărit cu piatră şi cărămidă şi a adus de la Buzău o catapeteasmă din lemn, aflată şi astăzi în sfântul lăcaş. Prin timpuri şi sub duhovniceasca îndrumare a preoţilor ce au urmat în slujire, lăcaşul , ce căpătase, cumva, formă de corabie ,a suferit şi alte modificări, în 1986, în timpul protopopului Ilie Vasile, enoriaşii construind o nouă biserică, sfinţită în luna iulie a anului 1996 şi păstrătoare , ca o ancoră, a legăturii de credinţă şi de rugă.
La puţin peste 20 de ani de acest hotar duhovnicesc, tot în zi de iulie, cu credinţă şi rugă şi-au trecut paşii dincolo de poarta lăcaşului , pe sub turnul-clopotniţă din lemn , puţinii credincioşi veniţi să-şi pomenească morţii, din neam în neam, în biserica străbunilor lor.Deloc înaltă, bolta bisericească le aducea şi mai aproape sfinţii cu chipuri blânde, care în simplitatea şi frumuseţea zugrăvirii lor deveneau parcă parte a lăcrimării, a rugii, a speranţei,a liniştii încercate, rând pe rând, de fiecare închinător. Îngenuncheau parcă deodată cu ei, cu preotul Alexandru Dumitrescu şi dascălul atât de frumos spunător al cântărilor bisericeşti ale Liturghiei şi ale slujbei de parastas, făceau semnul crucii, murmurau „ Dumnezeu să-i ierte!” şi nădăjduiau într-o nouă dimineaţă de mângâiere , în care Cel de Sus să nu-şi întoarcă ochii de la suferinţele şi necazurile ce îşi aşteaptă mare milă cerească. Iar în răstimpuri , o rază de lumină intra pe fereastra altarului, întârzia pe frunţile sfinţilor din icoane, trecea peste becurile aprinse ale candelabrului şi peste flăcările ce topeau lumânările arzânde, peste rotunjimea colivelor şi a colacilor de împărţit, oprindu-se între oameni şi gândurile lor. De parcă întreaga binecuvântare a cerului cobora pe străvechea mălăişte şi peste trăitorii ei de acum.
