Florin Tanasescu
În cimitir, lângă mormântul tatii, n-am regrete. Cu tâmpla, stau lipită de crucea rece, mamă. Nu plâng, doar că aș vrea să-l văd încă o dată pe pământ. Nu în coșciug, nu încălțat cu pantofii de carton – trei lei perechea, ca pentru morți – ci viu, mergând pe bicicletă.
Nu mamă, nu-s beată! Doar că, să știi și tu, nu timpul își ascunde gheara, ci lumea care-ți zice că-s destrăbălată și că m-am dus – aproape ca și tata! – fără să-ți spun “Măicuță dragă, rămâi cu bine, eu plec în țări străine!”. Da, am plecat la muncă, departe de tine. Că ne era, știi bine, mamă, la amândouă, și foame și rușine să luăm mereu, și pâine și cartofi pe datorie.
Da, tată, e bine c-ai murit și nu mă vezi. Da-n schimb, m-auzi? Mă vezi de-acolo de-unde ești? Mă mai ții minte? Aveam, de mică, ochii verzi. La fel îi am și-acum, doar că port gene false. La fel ca țara.
De ce mă fandosesc ? Păi, mamă, mai fac videochat câteodată. Se uită regnul bărbătesc la mine. Tu, tată, nu te teme, nu te răsuci-n mormânt, nu plânge! Că-n fișa postului, în cazuri d-astea, scrie că nici pentru mine, nici pentru mama, nici pentru tine, nu este loc de sentimente.
Da, mamă, sunt destrăbălată. Și-aud că popa–n sat m-a blestemat. Zău, mamă, e păcat. Ce, altă grijă n-are? Că, uite, văd cum pirul, din cimitirul tatii, se înalță-n zare mai sus ca turla. Și tot un cimitir este și țara.
Nu, mamă, nu-s păcătoasă, nu sunt eretică, nu-s toantă. Dar, iartă-mă, eu cred că până chiar și Dumnezeu mai moare, uneori. Nu numai tata. D-aia am plecat fără să zic nimic. Și-am să-ți explic: Eram în țară. M-am dus să m-angajez. Și-mi zice, cum mă vede, patronul: “Domnișoară, fă stânga împrejur!”. Da’ nu să ies afară! Înțelegi matale… Și apoi, continuând libidinos: “Te angajez, part-time, o săptămână, ca secretară la un boss. Deci, ia loc.
Fă-te comodă, draga mea. Poți să-ți dai și bluza jos!”
Nu mamă, nu-s proastă să cred că orice secretară, în România, e atât de destupată la minte să-ajungă-n minister. Nu-s nici tălâmbă să cred că orice miss ajunge al treilea om în stat. Sau că-n Pleșcoi sunt doar oameni deștepți, câinii cu covrigi în coadă și niciun car cu boi…
Da, mamă, am plecat, lăsându-te cu dorul tău uscat. Nu-i paradis acolo unde sunt. Doar spăl podele, în bar, cu dâra lacrimilor mele. Acum eu sunt în țară, la cimitirul tatii, cum zisei. Că mă topeam de dorul lui. Atâta tot…
Nu, mamă, nu trec și pe-acasă, pe la tine. Și știi de ce ? Că mă apucă iarăși plânsul. Or, eu am nevoie de umbra lacrimilor mele să șterg la muncă, prin Spania, în bar, podele. La ce să plângem amândouă, fără de rost? Cu ce ne-ajută? Că-n țara asta, dacă plângi, ești prost.
Da, mamă, am și-un copil din flori. Știu, m-ai iertat. Matale ai zis că până mori ai vrea să-l vezi. E scump biletul mamă, să-l aduc până aici. Dar îți promit: La-nmormântarea ta, va fi prezent. Și nu te mint.
Nu, mamă, nu-s beată. Și știu ce mi-ai mai zis odată: să-nvăț copilul românește. Oh, tu mă iartă: niciodată!
Sărut-mâna, tatăl meu, sărut-mâna, mama mea.
De tine doar mi-e silă, țară-manea!
