Florin Tanasescu
Priveghiul tatii. Vorbesc cu ăst bătrân, ca-n zilele bune. El tace și m-ascultă. Am auzenii sau chiar îmi zice: “Nu mai fuma, că- ți face rău!”. Îmi vine să-i dau replica: “Păi, tocmai tu vorbești?”. Dar nu se face…
Deci, sunt la priveghiul tatii. E prima noapte-n care, în sfârșit, mama adoarme, frântă. De-abia e miezul nopții, ora 24. Și știu de undeva că “În noaptea sufletelor triste e mereu trei dimineața”. Deci, abia peste câteva ceasuri e cazul să mă apuce jalea.
Pun mâna pe o carte și-mi cade-n ochi “Toi, hipocrite lecteur”. Stau prost cu franceza, și încerc să înțeleg. “Eu, ipocrit priveghetor”?
Ptiu, drace!, zic. Doar nu vorbește tata! Și ies să văd de încă arde, la intrarea în odaia unde zace bătrânul, lumânarea. Orbitul flutur zboară spre ea. Spre ea mă-ntind și îmi aprind și eu țigara. Și mă gândesc că peste vreo trei zile să merg să-mi dea de la serviciu o săptămână de concediu și banii de înmormântare.
Mă-ntorc la ăst bătrân – și nu el la mine – ca-n alte zile, mai senine. Tace și stă cu mâinile încrucișate. Se roagă? Păi, tată, în cazul ăsta, te roagă și pentru mine! Că eu nu știu nici “Crezul”. Cât desptre “Tatăl nostru”…
“Tu, ipocrit priveghetor!”, aud în șoaptă.
Încerc să mă împac cu tata. “Tată – zic – sufletul tău, patrujdezile va da roată pe la streașina casei. Deci, cu banii luați pe moartea dumitale, voi repara burlanul. Și beciul, că s-a cam lăsat. Poate și gardul. Știi, soru-mea n-are pretenții aici. Ea e departe. Dar a trimis o jerbă pe care scrie că-i va fi întotdeauna dor de tine.
Da, liniște și beznă era. Aprind a nu mai știu câta țigară și apoi, din nou, o altă lumânare. De data asta, mă uit prin geam la ăsta bătrân. “Stă locului, n-are cum vorbi, și nu se mișcă”, îmi spun.
“Tu, ipocrit priveghetor!”, aud din nou. A câta oară? Habar nu am. Dar știu, cocoșul cântă pentru–a treia oară…
Nu, nu m-am lepădat de tata. Mă-ntorc iară la el, că se făcuse frig afară. Îi zic, ca plictisit de moarte de-atâta privegheat: “Azi vine popa, tată! Cam pe la prânz. Va fi puhoi de lume. “Învățătorul meu, din clasa patra”, va rosti un fost elev de-al tău, nu-l știu pe nume. Iar popa va rosti numai de bine. De tine și, apoi, de mine. Voi fi chiar o vedetă în bisericuța mică, dar cochetă.
Deșertăciune-i totul, zice popa. Și lacrimile mele simt că-s vinovate, la fel ca și suspinul mulțimii – mare moartă. Așa că, după asta, vom merge toți – la cârciumă – pentru pomană. Aperitivu-i ca la nunți. Dar, mai întâi, merg ca unse o țuică-două.
Vom plânge toți, bătrâne, și eu și marea de mulțime moartă. Nu la pomană, ci la trei zile, apoi la săptămână. Adică, din când în când, că mai avem și altă treabă: să reparăm și gardul și beciul și hornul și burlanul. Eu dau o fugă pe la mare, cu ce-o rămâne din ajutorul de înmormântare.
Cum, chiar mă credeți ipocrit priveghetor?
Habar n-aveți voi cât îmi e de dor de tata! Dar și de mare…
