Luiza Rădulescu Pintilie
Ştirea televizată de breaking news şi de primă pagină a ziarelor despre Alexandru Vişinescu – fost comandant al închisorii comuniste de la Râmnicu Sărat şi primul torţionar condamnat pentru crime împotriva umanităţii – a răscolit adânc amintirile talentatei profesoare scriitoare Viorica Răduţă, cea care a fost, chiar în acel loc, „ zece ani contemporană a ultimilor ani ai terorii dinăuntru”, luând forma celui mai recent roman al său – „Oraşul închis”. Un amestec interesant şi profund de realitate, istorie, metaforă, radiografiere, limpezire, sinceritate, autenticitate şi mărturisire, desfăşurat de-a lungul, de-a latul, dar mai ales în adâncimea spaţiului în care îşi aşază personajele, stările şi întâmplările din două decenii după 1960 – care caracterizează, de altfel, scrisul autoarei – porneşte de la încredinţarea că „lumile scrise sunt ca rugăciunile.Te eliberează, ba îţi arată şi calea de ieşire din labirintul trăit pagini întregi ale cărţii – mai ales că unele dintre personaje nu sunt inventate, ci au existat în realitate – ar putea fi reconvertite în alte ştiri de presă şi adăugate celei care declanşat zidirea în cuvinte a „oraşului interzis”, atât de multe sunt informaţiile care au rigurozitatea şi actualitatea căutate de orice cititor. Pasaje întregi le-ar fi mai de folos fotografilor, cei care ştiu că o imagine bună face mai mult decât o mie de cuvinte, fiindcă scriitoarea care are toată priceperea mânuirii vorbelor lasă adesea deschisă poarta trecerii dincolo de ele, acolo unde devin formă, trăire, înţelegere, întrebare care îşi caută răspuns sau conştiinţă. Îndrăznim să spunem chiar că prin lentila autenticităţii pe care o aşază „oraşul interzis” peste Râmnicu Sărat şi ceea ce s-a petrecut în închisoarea de acolo ar merita să privească şi aceia care au datoria să judece, în numele adevărului şi doar al adevărului, atrocităţile şi pe cei care le-au comis.Iar dacă este să continuăm înşiruirea acelora cărora le-ar putea fi de folos o asemenea lectură, ne grăbim să îi adăugăm pe cineaşti, care cu siguranţă pot găsi destulă inspiraţie pentru cea de-a şaptea artă. Poate chiar din titlul primului capitol al cărţii: „Nu se termină lumea la Nifon, începe filmul”, sau în cel al capitolului 18: „Mihăiţă cu el însuşi, început de film retro „sau pur şi simplu din capitolul 35: „Seară de film la Grădina de Vară”. Istoricii, sociologii, psihiatrii, antropologii, politicienii au, la rându-le, fereastra larg deschisă înspre „oraşul interzis”. Spre „Zi de septembrie 1961″, spre „tăcerea care intră pe uşa Consiliului Popular, fost Palat Administrativ”, spre „portretele din anii ’70”, „dincolo de amintiri, mesteceni şi o conversaţie”, „la Miliţie ca la Miliţie şi acasă” ori spre „nesomnul cu pălărie şi violoncel”.
59 de capitole, 314 pagini şi cel puţin o concluzie a scriitoarei Viorica Răduţă, mărturisită într-un interviu, care ar trebui să conducă spre dorinţa de a citi „Oraşul interzis”: „Mai întâi pentru că ne trebuie memorie. Fără ea suntem morţi din viaţă. Morţi şi pentru cei care vin (…) A nu vedea dincolo de „zidurile tăcerii” (care nu sunt doar ale fostei închisori, propagate în tot oraşul) înseamnă a purta vina cu inconştienţă”.
