Luiza Rădulescu Pintilie
Trăim, fiecare dintre noi, zile la capătul cărora simţim că ne sufocă dezamăgirea. Împărţită între politicieni, oameni, fapte şi locuri din jurul nostru şi, când suntem sinceri până la capăt, luându-ne partea de dezamăgire faţă de noi înşine. Căutăm cauze, învăţăm câteodată câte o lecţie, alteori rămânem purtaţi de valurile vieţii, ale frustrării, ale întrebărilor cărora nu le căutăm sau nu le găsim răspuns, ale convingerii că răul ne vine din altă parte şi ale aşteptării ca soluţiile să le găsească alţii. Iar cel mai adesea, ele, soluţiile, întârzie. Şi atunci puntea pe care mergem de la o zi la alta, de la un an la celălalt, de la o promisiune la alta a celor care ne conduc prin viaţa şi prin destinul nostru, ni se pare a fi tot mai şubredă, tot mai îndepărtată de limanul la care am vrea să ne găsim liniştea, echilibrul, împlinirea.
Şi în mersul nostru pe această punte, şi în lupta de fiecare zi cu viaţa, ne sprijinim, totuşi, în clipele de bucurie, în momentele de reuşită, în cele în care putem să înţelegem că, de fapt, nu ne trebuie foarte mult şi nici foarte multe ca să fim fericiţi, ca să rezistăm, ca să înaintăm. Poate chiar aceasta e cheia, mai presus de legile date de guvernanţi şi de nepriceperea celor care le aplică, de răutatea, de invidiile, de orgoliile şi de limitele omeneşti, cărora niciunul dintre noi nu le rămâne în afară – iar cine crede altfel despre el însuşi, atunci să ia piatra, să judece şi să arunce! – de mersul unei lumi pe care ne este din ce în ce mai greu să o înţelegem şi de necunoscutele unor vremuri, devenite tot mai multe şi tot mai adânci.
Când, cu câteva luni în urmă, s-a stins din viaţă la 110 ani, trăitoare fiind exact în această lume, cea mai bătrână călugăriţă creştină, cunoscută şi apreciată pentru activitatea ei socială, mai ales în domeniul sănătăţii, mesajul lăsat a devenit unul în care ar merita poate să încercăm să găsim cheia propriului echilibru: ”Iubiţi, iubiţi şi iarăşi iubiţi. Cu bucurie !”. Şi poate cuvintele acestea nu mi-ar fi dat atât de gândit dacă, aproape la fel, ele nu s-ar fi regăsit, potrivit unei ştiri pe care tocmai am citit-o, în ultima dorinţă care a cerut să-i fie îndeplinită, după 94 de ani de viaţă, o mamă: aceea de a putea spune, pe patul de moarte fiind, la televizor, câteva cuvinte, pentru a fi auzite de cât mai mulţi. Iar acestea au fost: ”Iubiţi-vă. Unul pe altul”. Dacă încă pot părea toate acestea doar vorbe goale sau doar emoţie, pentru pragmatici mai ales am să adaug ceea ce a scris marele fizician Einstein, cu argumentele ştiinţei şi ale formulelor riguroase, într-o scrisoare lăsată fiicei sale şi donată de aceasta, alături de alte 1399 de scrisori, în 1980, Universităţii Ebraice din Ierusalim. O scrisoare în care acesta vorbeşte despre „Legea supremă a universului, o forţă extrem de puternică, pentru care cel puţin până în prezent, ştiinţa nu a găsit o explicaţie formală. Este forţa care include şi guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers şi încă nu a fost identificată de noi. Această forţă universală este IUBIREA”. Apoi adaugă, adresându-i-se fiicei sale, Lieserl, dar poate că, atât cât nu e prea târziu, ar trebui să ne considerăm cu toţii destinatari: ”Probabil nu suntem încă pregătiţi să creăm o bombă a iubirii, un mecanism destul de puternic pentru a distruge ura, egoismul şi lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă cu sine un mic, dar puternic generator de iubire, a cărui energie aşteaptă să fie eliberată. Când o să învăţăm să oferim şi să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom putea afirma că iubirea învinge tot, că poate transcede totul şi orice, deoarece iubirea este chintesenţa vieţii”.
O chintesenţă pe care poate că ne-ar fi de folos să învăţăm să nu o mai căutăm doar în legile adoptate de Parlament, în strategiile trâmbiţate de guvernanţi, în declaraţiile sforăitoare ale oamenilor politici ai zilei, ci şi în nescrisele legi ale vocii noastre interioare, în forţa experienţei acumulate, zi de zi, chiar de noi, sau de cei din jurul nostru de la care putem învăţa, în puterea exemplului de a dărui iubire şi a te bucura atunci când primeşti iubire. Prea multe nu ar mai fi de adăugat. Dar, fiindcă păstrăm fiecare dintre noi, măcar într-un colţ al sufletului, ceva din tâlcul poveştilor copilăriei, există o asemenea poveste a cărei înţelegere ca oameni mari s-ar putea să ne ajute. Şi de ce nu am încerca?!? Într-un loc ameninţat de ape, trăiau laolaltă Buna Dispoziţie, Bogăţia, Tristeţea, Înţelepciunea, Orgoliul, Iubirea şi alte sentimente umane. Când au aflat că aşezarea urmează să se scufunde, toate sentimentele au părăsit-o. A rămas doar Iubirea, hotărându-se să ceară ajutor doar când apele au început să înghită pământul. Când Bogăţia a trecut pe lângă ea într-o barcă luxoasă, i-a cerut voie să urce, dar aceasta ea i-a răspuns că nu va avea loc de atâta aur, argint şi nestemate. Orgoliul a refuzat-o la rândul său, iar Tristeţea i-a spus că vrea să plângă singură. Buna Dispoziţie a trecut pe lângă Iubirea care cerea ajutor fără să o vadă şi fără să o audă strigând. Când aproape îşi pierduse speranţa, un bătrân i-a spus că poate urca în barca sa. Ajunsă la ţărm, prea recunoscătoare şi bucuroasă pe moment, Iubirea a uitat să-l întrebe pe bătrânul barcagiu cum îl cheamă. Într-un târziu, a cerut ajutor Cunoaşterii, vrând să afle cui îi datora faptul că este în viaţă. A fost mirată să audă că numele salvatorului său era atât de simplu: „Timpul”. Plină de înţelepciune, Cunoaşterea i-a risipit uimirea: „Numai Timpul e capabil să înţeleagă cât de importantă e iubirea în viaţă”.
…Poate nu putem construi în fiecare zi o „bombă a iubirii”, dar poate ne-am putea aminti mai des că „fiecare individ poartă cu sine un mic dar puternic generator de iubire, a cărui energie aşteaptă să fie eliberată”. Sau, mai simplu spus: „Iubiţi. Iubiţi şi iarăşi iubiţi. Cu bucurie!”. Ori doar atât: „Iubiţi-vă. Unul pe altul”.
