Lucian Avramescu
Îl știu de când, în perimetrul din mijloc al Ploieștilor, își începea, în curtea lui minusculă, un fel de atelier de făcut cârnați. De o statură nu impunătoare, dar viu și inimos, Paul, care avea douăzeci și ceva de ani atunci, lua, ca mulți români, capitalismul în serios, visând să biruie prin muncă și să nu se lase doborât de hățișurile birocratice și controalele nu mereu cinstite. Era perioada în care unii își deschideau prăvălie pe trotuar, compusă dintr-o masă de camping, pliantă, care se aduna la subrațul proprietarului seara, mâna cealaltă transportând marfa alcătuită din câteva sticle de suc americănesc, gumă de mestecat și, uneori, țigări, toate înghesuite într-o sacoșă. Unii au trecut de la magazinul care era strâns când se lăsa întunericul la mici chioșcuri, iar câțiva au ajuns să aibă magazin sau – foarte, foarte puțini – magazine proprii. Cei mai mulți au dat însă bir cu fugiții și sunt fie pensionari dezamăgiți de economia de piață, fie trudesc ca argați prin străinătățuri, unde câștigă marele capitalist occidental, iar ei supraviețuiesc onorabil.
Cum a evoluat Paul? Ambiția lui și uriașa capacitate de a face față tăvălugului care a ucis și ucide în continuare capitalismul autohton, ”atelierul” lui de făcut mezeluri din carne a devenit, prin extinderi și modernizări periodice, una dintre cele mai prețuite de cumpărători fabrici – în adevăratul înțeles al vorbei – de salamuri, cârnați, cărnuri preparate după rețete românești sau străine. Fabrica, rămasă fără spațiu destul, a intrat cu câteva etaje frigorifice în pământ și a suit altele spre cer. Logica și inspirațiile mereu norocoase ale constructorului au coincis cu ce au zis mai apoi specialiștii. Întrebându-l cine l-a manageriat, ce ingineri și economiști a avut, Paul privește ironic spre nicăieri. E greu să fie crezut că el a fost și arhitectul și inginerul și economistul care s-a culcat, până a încheiat ultima socoteală, la orele unu noaptea și s-a trezit, înaintea angajaților, la cinci, că fiecare comandă trece pe la el, iar magazinele pe care și le-a deschis – ”fiindcă nu mi-a plăcut să bat pe la porțile nimănui” – primesc doar ce vând în ziua respectivă, totul fiind cum trebuie, de calitate. A plecat de la un produs, acum GOPA face zeci și zeci. A plecat din spaţiul bătăturii lui care avea 346 metri pătrați. Acum are 3500 de metri pătrați. Doar omul nu s-a lățit, n-a făcut burtă, nu etalează supermașini. E parcă mai îngândurat, atât. În rest, e cel din 1992, când înființa singur GOPA.
Ce te supără Paul, l-am întrebat, fiindcă în biroul lui înconjurat de monitoare pe care vede ce se petrce în fiecare hală de producție și în fiecare magazin, stătea, cu noi la taifas, o tristețe? Oamenii nu mai vor să muncească, mi-a zis. Altă explicație nu am. Și mi-a povestit că are, de luni de zile, anunțuri cu angajări, pe lefuri comparabile cu cele de afară, ale unor lucrători în fabrică. Sunt locuri libere, inclusiv de muncitori necalificați. Zero rezultat! A deschis un nou magazin, închiriind un spațiu în centrul unui oraș prahovean și nu găsește vânzători. De ce? Pentru că, spun eu, care știu din proprie experiență cum stau lucrurile, la sate au rămas puzderie de asistați social, sănătoși tun și care semnează zilnic condica matinal la crâșmă. Aproape cinci milioane de români, cu calificări diverse, au plecat afară pentru câteva luni și au uitat să se mai întoarcă. Cresc buruienile în curțile lor, iar lacătele au ruginit pe porți.
Da, capitalistul Paul, simbol al voinței care supraviețuiește în român, e învins – dacă va fi învins – de golirea țării. Trăim cea mai gravă depopulare din istorie. Nu ungurii sunt migratori. Noi am devenit poporul migrator al lumii.
Discuția a rămas atârnată într-un punct mort și, despărțindu-ne, schimb subiectul spre ceva care știu că-l luminează. Ce face Ioana? Ioana e fiica lui, pe care o știu de mică. Acum, îmi spune Paul, e studentă la Drept. A stat în cămin, dar atmosfera nu e de ea. Face naveta la Ploiești. Se simte mai în siguranță. E un copil bun și harnic.
Da, în familia lui Paul Goța, el, soția, fiica muncesc, atât cât pot munci niște oameni cinstiți și harnici, într-o țară care se desparte încet, încet, de sine, de tradiții, de dorința de a face ceva acasă.
