Florin Tănăsescu
Plecăm, că nici Dunărea nu mai poate să ne mai spele la câte făcute și nedesfăcute avem pe conștiință.
Și mă dor ochii, mă dor, când văd prostia și netrebnicia lor. A ăstora care fac și desfac destine, care calcă pe țară cum calcă pedala de accelerație și o consideră a șasea nevastă. Și aud cum latră câinii a pustiu, și nu mai știu de sunt român sau ungur ori câine de pripas. Deci, țară, bun rămas !
La viața mea am preacurvit, am furat, m-am îmbătat.
“Am fost crâng părăginit pe loc, la femei și votcă dam năvală”, i-am zis, cândva, popii, la spovedanie. Dar nu mi-au fost iertate păcatele nici măcar contra-cost (chit că în țara asta totul se plătește…), deci o să mor cu sau fără lumânare, dar cu siguranță, neîmpărtășit. Noroc că mi-au dat ăștia una în numele tatălui, să țin minte că prostia se plătește.
Nu mă dor ochii, nu, nu dor, de lumina stelelor ! Altfel aș fi avut și eu o fărădelege morală în mine și plafonul unei vile cu patru etaje deasupra capului. Plec că dacă nu azi, nu mâine sau poimâine, cândva tot vine o vreme pentru a da socoteală pentru tot și-n numele unor netoți. Că niciodată, atât de puțini netrebnici nu au făcut atâta rău unei întregi nații. Și mă doare fiindcă, vorba aia, ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am sfărâmat aseară, cu bila noastră neagră.
Și mă duc și mă tot duc, că nu vreau să mă întrebe ăștia mici, peste vreo zece–cinșpe ani, cum îl întreabă părțile civile din Dosarul Mineriadei pe Iliescu și Roman, “Viața noastră, unde e, viața noastră, ce-ați făcut cu ea?”.
Și-a vârât dracu’ coada–ntre noi și îmi vin în minte toate prostiile pe care le-am învățat noi la școală- cum că turcii ne-au trecut prin foc și sabie, cum că rușii ne-au luat ceasurile, cum că americanii ne-au luat petrolul – și-mi dau seama că am fost un mare dobitoc, dacă e să vorbesc doar în numele meu, nu și-al altora…
Rău mă dor, ochii mă dor, de prostia proștilor. Că iete ce-a zis deșteptul de Orban: “Cer o demisie de conștiință lui Grindeanu”. Tot pe motive de conștiință – dar mustrată – mă duc. Rău mă dor ochii, mă dor, iar dacă–i mai văd, chiar mor.
Și mă duc și mă voi duce la un drum, la o răscruce. Că aici e unul cu un singur sens – spre râpă.
– Și unde pleci ?
– Păi, habar n-am! Dar ține minte, sfârșitu-i chiar aici.
