Luiza Rădulescu Pintilie
Mai întâi o precizare: învăţământul românesc a avut şi are dascăli care ar merita să fie plătiţi în aur şi tot nu ar fi de ajuns pentru nobleţea, pentru stăruinţa, pentru priceperea, pentru demnitatea, pentru apostolatul cu care îşi onorează profesia pe care şi-au ales-o. Dar nu ştiu de ce am convingerea că exact aceştia nu sunt cei mai vocali în a-şi exprima nemulţumirile privind anunţatele amânări ale majorărilor salariale şi nici în linia întâi a acelora care se pronunţă, din nou – aşa cum se tot întâmplă în ultimii ani – pentru boicotarea bacalaureatului şi a altor examene din această vară. Punându-se lacăt nu numai şcolilor, ci încătuşând, iar, drumul firesc al unor generaţii, aşezate în băncile reformelor de tot felul, ale schimbărilor conjuncturale, ale bâlbâielilor ministeriale, ale promisiunilor populiste, în final ale unui sacrificiu care marchează destine, iar uneori o face dramatic şi pe termen lung. Iar pentru exemple nu ne-ar ajunge un ziar întreg !
Zilele acestea au început şi examenele, dar şi acţiunile de strângere de semnături pentru declanşarea grevei generale în învăţământ, iar suprapunerea aceasta mi se pare a fi cea mai gravă dintre toate câte pot exista. La egalitate cu greva din Sănătate, care, cu toată îndreptăţirea medicilor de a fi plătiţi mai bine şi de a lucra cel puţin în condiţii decente, loveşte de fiecare dată în pacienţi – tot mai mulţi şi tot mai bolnavi – cu toate angajamentele acoperirii sută la sută a urgenţelor şi a unei treimi din întreaga activitate. Cine garantează, însă, că viaţa unui pacient – care nu pare la prima vedere o urgenţă – nu depinde de fapt de celelalte două treimi, aflate în grevă, şi nu se întâmplă, cum s-a mai întâmplat, să vină pe picioare la spital şi să plece… mort ?!
Dar să ne întoarcem la şcoli şi la mai noua – care este de fapt mai vechea – ameninţare a boicotării examenelor. Şi la nefirescul – ca să nu spunem mai mult, din respect pentru ceea ce s-ar cuveni să fie şcoala şi cei care au ales de bună voie să o slujească – ca fiecare sfârşit de an să se încheie sub acelaşi risc al „îngheţării”. Ca şi cum destinul unor absolvenţi s-ar putea opri, brusc, la început de iunie şi s-ar putea relua, apoi, din acelaşi punct, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, la data la care guvernanţii şi sindicatele ajung la înţelegere, la compromis sau la alte forme de a cădea la pace, judecând mereu lucrurile în cifre şi în procente scoase dintr-un condei, uitându-se că e vorba, de fapt, despre tineri şi vieţile lor. Şi că oricât de întemeiate ar fi astfel de acţiuni, că oricâtă îndreptăţire ar avea dascălii să pretindă salarii mai mari- şi cu atât mai mult cei care îl păstrează încă, deşi tot mai rar, în lumea şcolii pe „Domnu Trandafir” – primii şi ultimii în care se loveşte sunt elevii. Nu guvernanţii, nu primarii care nu plătesc la timp lefurile, nu directorii de şcoli pretenţioşi ori nepricepuţi, nu părinţii care nu dau pe la şcoală să se intereseze de propriii copii, nu liderii de sindicat care-şi urmăresc, mai de fiecare dată, propriile interese, nu societatea care nu-şi recunoaşte şi nu-şi apreciază valorile. Iar învăţătorii şi profesorii sunt o valoare, oricât de mult li s-ar putea părea unora că acestea sunt cuvinte mari. Ne place sau nu să recunoaştem, de fapt prin băncile unei şcoli şi prin „mâinile” unui dascăl trec şi inginerii, şi doctorii, şi strungarii, şi sociologii, şi politicienii, şi miniştrii unei ţări. Chiar şi preşedinţii ei! De aceea, s-ar cuveni măcar să roşească toţi aceia care au obligat o profesoară, din lipsa unei perspective „acasă”, deşi absolvise două facultăţi în România şi o începuse pe a treia, să plece din ţară şi să măture străzi în Italia !
Reluăm precizarea de la început şi o mai nuanţăm un pic. Există în şcolile româneşti dascăli care ar avea toată îndreptăţirea să fie plătiţi în aur, aşa cum adevărul ne obligă să adăugăm că există şi dintre aceia care ar merita să fie obligaţi să aducă bani de acasă. Când iei, ca profesor, nota 2, 3 sau 4 la examenul de titularizare, şi asta la proba de Religie sau de Muzică, ce ţi-ai putea învăţa elevii ?!? Dar acestea sunt, cumva, extremele şi nu avem niciun dubiu că pentru majoritatea angajaţilor e nevoie de majorări salariale şi în domeniul învăţământului, declarat nu o dată prioritate naţională. Dar nu cu orice preţ, şi nu oricând, cu atât mai mult cu cât se pun sub lacăt, la sfârşitul unui an de învăţământ şi în prag de examene – de care depinde, cel mai adesea, drumul în viaţă – nu numai şcoli, ci şi destine.
