Luiza Rădulescu Pintilie
De ani buni se vorbeşte despre turism ca despre salvatorul României. Şi cu cât s-a vorbit mai mult, cu atât a întârziat şi salvarea, fie ea aşezată sub brandul celebrei frunze verzi şi al explorării grădinii Carpaţilor, fie sub cel al mitului sângerosului conte Dracula şi puţin a lipsit să nu ajungă chiar sub blazonul pesimist al unei mioritice oiţe, după cum propunea, de dată recentă, controversatul ministru al Agriculturii -Petre Daea.Iar exemplele sunt nu multe, ci foarte multe. Pe unul dintre ele l-am văzut cu ochii noştri, în urmă cu puţine zile, în plin sezon estival: Cazinoul din Constanţa.Un simbol nu numai al oraşului de la Marea Neagră, inaugurat în primul deceniu al secolului al XX-lea, ci al României, unul dintre cele mai cunoscute din Europa, al cărui prag l-a trecut, în perioada anilor 1910-1916, toată lumea bună a „Bătrânului Continent”.
Astăzi, gloria clădirii de altădată a intrat în ruină deodată cu rafinamentul şi strălucirea impozantei clădiri , înconjurată de valuri, de legende, de măriri şi decăderi ale celor care şi-au legat destinul de iluzia norocului îmbogăţirii venite poate nu din cer , ci din spuma mării şi, în vremurile de astăzi, de inconsecvenţa şi inconştienţa celor care au transformat conservarea şi refacerea celebrului cazinou- clădire monument istoric încadrată în clasa A, de interes naţional- în subiect de promisiuni electorale, în stindard al marilor proiecte „zidite” cu bani europeni şi eşuate înainte de a începe, în victimă a legislaţiei ce reglementează investiţiile şi sfârşeşte într-un şir fără de margini al contestaţiilor şi al proceselor purtate, de ani şi ani, prin tribunale.
O ploaie caldă cădea sâmbătă, 18 iunie, peste cazinou şi faleza cu foişoare, felinare şi băncuţe , refăcută- din fericire – după planurile anilor 1920 şi aducând aproape parfumul unei epoci demult apuse. Zgomotul de roţi al unor elegante trăsuri de altădată s-a topit acum în nesfârşirea paşilor ce străbat largile alei devenite pietonale.
La orizontul cerului unit cu marea, se zăreau doar vapoarele aşteptând să intre în port. Aproape de ţărm, câteva ambarcaţiuni spărgeau, cu siluetele lor elegante, perdeaua de ceaţă coborâtă- ca o mătase grea, alb-sidefie, precum cele aduse cândva din cochete boutiquri pariziene- din înalt peste valuri. În răstimpuri, ţipetele ascuţite şi sacadate ale pescăruşilor reduceau la tăcere ropotul ploii, iar aripile lor fluturau deasupra oamenilor- mulţi, de toate vârstele şi neopriţi de repeziciunea picăturilor spulberate de vânt- a pomilor şi a cazinoului.
Răsunând până departe, acorduri de nai cântau valurile Dunării albastre şi, poate, povestea tânărului artist ce însoţea cu o reverenţă discretă fiecare gest ce îi răsplătea recitalul.Şi în tot acest spectacol, imaginea cazinoului se înfăţişa privirii şi mai dezolantă.Geamuri şi largi vitralii sparte, împodobiri arhitectonice ce şi-au pierdut valoarea şi frumuseţea din perioada de înflorire a stilului Art Nouveau, considerate de specialiști de o „originalitate fascinantă “ și printre puținele care se mai păstrează în România,coloane şi ziduri scorojite,întunecându-şi albul sub biciuirea vremii, dar mai ales a vremurilor. Timpul balurilor şi al jocurilor de noroc , al luxului şi al bogăţiei, al visurilor clădite pe cărți de baccarat și rotiri pătimașe de ruletă a rămas înscris doar în fotografii vechi, de arhivă, și în legendele despre deznădăjduiți care, după ce au pierdut totul, s-au aruncat în valuri. Cazinoul a fost apoi spital de campanie, local de lux umplut până la refuz de turiști străini , sală de şedinţe .Acum e, înăuntru şi afară, doar RUINĂ.De parcă soarta lui ar fi jucată în fiecare clipă la ruleta unui turism urmărit de ghinion.
