Luiza Radulescu Pintilie
Ne plângem, aproape toţi, de povara stresului de fiecare zi, de goana în care ne trec anii şi viaţa, iar apoi ne promitem că ne vom opri din alergătură, mai ales în clipele în care, traşi de mânecă de realitate, de câte o suferinţă sau de „păţania” cuiva de lângă noi, înţelegem cât de repede trecătoare ne este existenţa, cât de neimportante sunt, până la urmă, banii şi averile după care tânjim.
Aşteptăm zilele libere, sărbătorile, vacanţele visând să ne odihnim până la ultima fibră, să ieşim de sub tensiunea şi tăvălugul în care trăim, să oprim televizorul, să închidem telefonul, să lăsăm grijile la serviciu, iar problemele de acasă la pragul uşii, să ieşim din rutina, din dezordinea, din „nimicurile” care ne consumă, să uităm „cuvintele de bine” spuse, printre dinţi, guvernanţilor, răutăţile, intrigile, bârfele lumeşti, să ne bucurăm de ceea ce ne aduce linişte, echilibru, energie, creativitate, dorinţă de viaţă, de ceea ce adaugă ceva minţii şi sufletului nostru.
Şi – „surpriză”- de cele mai multe ori, când suntem, faţă în faţă, noi şi orele libere – multe, puţine, atâtea câte sunt – facem exact ce ştim noi mai bine, chiar şi când plătim destul şi cu sacrificii un asemenea „lux”: ne agităm, rămânem lipiţi de ecranul laptopului, de telecomandă, de ştiri şi breaking news-uri, de grija pentru belşugul de pe masă, de vitrinele magazinelor, de parbrizele maşinilor care zboară pe lângă noi, de preocupările, de frustrările, de invidiile, de nemulţumirile materiale, „furându-ne” noi înşine şansa unor ceasuri, a unor zile de linişte din care să ne putem lua forţa pentru continuarea luptei cu stresul de fiecare zi la care urmează să ne întoarcem când trece duminica, când se sfârşeşte concediul ori când rămâne în urmă vreo minivacanţă prelungită cu generozitate de guvernanţi, cum se va întâmpla peste vreo două săptămâni, de Rusalii. Plecaţi mai departe ori mai aproape de casă, mulţi trec în fugă prin muzee ori locuri care merită văzute, şi în care nici nu ştiu dacă se mai pot întoarce vreodată, ori nici nu se apropie de ele, ca să nu dea banii pe „prostii”.Rămaşi acasă, profităm de „libertate” şi sărbătorim „prin muncă”, robotind cel mai adesea după fişa postului de la domiciliu. Uităm promisiunea odihnei şi schimbăm un stres cu altul ! Ar fi, însă, ceva de făcut în ritmul în care trăim ?!
Poate că ar fi, dacă am da crezare celor mai înţelepţi decât noi, care spun că „dacă există un spectacol mai măreţ decât marea, acesta este cerul, iar dacă există spectacol mai măreţ decât cerul, acesta este interiorul sufletului”. Întoarcerea, măcar din când în când, la acest interior al sufletului poate că ne-ar da liniştea, odihna, relaxarea, echilibrul de care aveam nevoie. Bucuria simplă – şi gratuită – a întâlnirii cu noi înşine, a îndepărtării de tumultul problemelor zilnice, a deschiderii unei ferestre către interiorul minţii şi al sufletului nostru poate că este duminica, sărbătoarea, concediul de cinci stele pe care am merita să ni-l acordăm. Călătorind cu mintea pe crestele munţilor şi pe nemărginirea mărilor, minunându-ne de frumuseţea cerului, dar ascultând, în acelaşi timp, ecoul nostru lăuntric pe care nu-l mai auzim adesea în zgomotul lumii în care trăim, lăsându-l să se stingă de zidul înălţat de stresul care ne copleşeşte. Departe de noi gândul de a cădea în păcatul de a da cuiva sfaturi necerute şi cu atât mai puţin lecţii de viaţă. Am descoperit, însă, între atâtea ştiri şi informaţii contradictorii, între atâtea evenimente apăsătoare şi împovărătoare o sublimă, tristă şi plină de învăţăminte „poveste adevărată” pe care am considerat că merită să o împărtăşim, în acest colţ de pagină, cu cititorii noştri. N-am reţinut când şi unde s-a întâmplat, dar fiindcă e posibil să se repete în orice clipă şi oricăruia dintre noi, am abandonat necesara documentare asupra acestui aspect, sperând să ne fie înţeleasă şi iertată această greşeală deontologică. Mai important este, ne permitem să credem, să înţelegem de ce nu ar trebui să trecem pe lângă, dar mai ales să nu închidem fereastra magică la care se referă povestea de la care au pornit aceste modeste rânduri.
…Într-un salon de spital se aflau doi bolnavi, diagnosticaţi cu suferinţe grave. Unul dintre ei era total imobilizat, celuilalt i se permitea să se ridice, în fiecare zi, câte o oră, pentru a ajuta plămânii săi atât de bolnavi să „respire”. Patul acestuia din urmă era poziţionat în dreptul singurei ferestre din salon. Timpul trecea pentru cei doi în ritmul povestirilor despre familie, despre locul în care au muncit, despre vremea în care au făcut armata, despre prieteni şi colegi, despre locurile în care au fost. Schimbau dialogul doar în ora în care unul dintre ei se putea ridica . Atunci îi spunea şi celuilalt despre parcul de dincolo de fereastră, despre lacul pe care trec raţe sălbatice, despre băncile pe care se aşază bunici cu copii sau tineri îndrăgostiţi, despre curcubeul de pe cer, despre flori şi arbori seculari. La rândul său, cel ţintuit la pat închidea ochii şi vedea aievea ceea ce îi descria colegul său de suferinţă. În aşteptata oră a unei zile, omul de la fereastră a început să povestească despre parada din parc: care alegorice, clovni, cai împodobiţi, costume de sărbătoare, baloane. Ce mult şi-ar fi dorit cel care putea doar asculta să stea în patul de la fereastră! Într-o dimineaţă, infirmiera care îi îngrijea constată că pacientul din patul de lângă geam se stinsese liniştit în somn şi cu tristeţe ceru să fie dus din salonul în care petrecuse atât de mult timp. Într-o altă zi, celălalt pacient îşi luă inima în dinţi şi întrebă dacă ar putea fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât de mult. Fără să întârzie nici măcar o clipă, infirmiera îl ajută să se mute, apoi îl lăsă singur, cu gândurile sale. Imediat ce se închise uşa, bolnavul se chinui să se sprijine într-un cot, să ridice uşor capul cât să poată arunca o privire pe fereastră. Dar suferinţa lăsă loc dezamăgirii. În faţa ferestrei nu era niciun parc, ci doar un zid din cărămidă. Dezamăgit, sună infirmiera şi o întrebă unde sunt toate frumuseţile pe care i le descrisese, atâtea zile, fostul său coleg de suferinţă. Cu mirare şi stânjenită deopotrivă, femeia îi răspunse că bietul său coleg nu putuse să vadă nimic din tot ceea ce îi povestise, deci nici măcar zidul, pentru simplul motiv că fusese orb. Şi, adăugă, întristată: ”A vrut doar să vă încurajeze!”.
Poveste adevărată despre viaţa pe care, obosiţi şi stresaţi, se cuvine să avem grijă să nu o lăsăm să se transforme într-un zid fără fereastră!
