Luiza Rădulescu Pintilie
Port în minte, de ceva timp, o întâmplare căreia i-am fost martoră printre rafturile unui mare centru comercial ploieştean. Un băieţel de 3-4 ani, ridicat pe vârfuri, trecea cu privirea, iar şi iar – neîndurându-se să meargă mai departe, ba câteodată şi întorcându-se la ceea ce lăsase în urmă- peste jucăriile , caietele şi pixurile colorate ce umpleau, până la refuz şi ademenitor, câteva standuri mari. Din când în când, atras de câte un personaj de desen animat, ridica un obiect şi din priviri îşi întreba tatăl dacă poate să îl aşeze în coş. Tot o privire era răspunsul şi obiectul era reaşezat, în linişte, la locul său. Iar scena aceasta s-a repetat nu o dată, nu de două ori, ci de prea multe ori, până când ascultătorul copil a spart tăcerea şi, aproape plângând, a întrebat, dintr-o răsuflare: ”De ce, de ce, de ce?”, privindu-şi tatăl care, îndoindu-şi genunchii cât să ajungă la înălţimea fiului său şi coborându-şi privirea, a răspuns cu glasul şi mai stins: „Fiindcă nu avem atâţia bani!”. Aş fi vrut să nu fiu atât de aproape de bărbatul tânăr care îmi păru a se gârbovi dintr-o dată sub povara explicaţiei abia rostite şi nici de copilaşul ce deveni, brusc, şi mai serios şi îşi dojeni tatăl, cu glasul ceva mai ridicat: ”Da de ce ai plecat de acasă fără să iei bani mai mulţi ?! De ce ?! De ceee?!” M-am îndepărtat aproape lovindu-mă întâi de un stand, apoi de o doamnă căreia n-am prea avut timp să îi cer scuze.
Atât de aproape de 1 Iunie, scena aceasta îmi pare şi mai dureroasă. Fiindcă ştiu câte „de ce”-uri pornesc dinspre copii către părinţii de la care aşteaptă să le cumpere un dar de ziua lor şi câtor părinţi li se rupe sufletul căutând explicaţii care refuză să treacă dincolo de nodul în gât sau de lacrimile unui dureros „fiindcă nu avem bani”. Aşa cum ştiu că scena aceasta nu ţine doar de Ziua Copilului, de Paşti sau Crăciun, nici măcar de vreo jucărie cu telecomandă sau de ultimul tip de telefon, ci se repetă, în multe cazuri, de câteva ori pe zi chiar şi în faţa unui „nimic” de câţiva lei. Fiindcă, da, copiii găsesc totul în nimic, cum sintetiza o întreagă filosofie de viaţă un specialist, în timp ce, adesea, noi, oamenii mari, găsim nimic în totul!
Cu bucuria că există copii şi părinţi ocoliţi de tristeţea întâmplării de la care am pornit aceste rânduri, cred, totuşi, că există o „bogăţie” salvatoare, măcar mâine, de Ziua Copilului, pentru orice părinte sau bunic. Una care, din fericire, nu ţine de bani , fiindcă nu se referă la daruri care se cumpără din magazine sau se comandă pe Internet, nici la cadouri de firmă şi fiţe. Averea aceasta o ducem cu noi toţi cei care am fost mai demult sau mai de curând copii şi am ajuns acum bunici, părinţi, mătuşi ori fraţi mai mari . În averea aceasta se regăsesc micile plăceri de care ne-am bucurat în vremea când eram şi noi copii, când internetul şi telefoanele nu făceau parte din viaţa noastră şi nici pe părinţii şi bunicii care ne-au crescut nu-i dădeau banii afară din casă nici de 1 Iunie, nici într-o altă zi. De ce n-am abandona, măcar pentru o zi, frustrantul gând de a nu le putea dărui tableta dorită, telefonul ultimul răcnet, blugii de firmă, excursia la capătul lumii, tortul cu multe etaje ?! Vă mai amintiţi mirosul vanilat al gogoşilor rotunde şi al clătitelor cu magiun împărţite frăţeşte cu copiii de pe scară de către cei care aveau norocul să stea la bloc şi pe drum de noi cei care am crescut într-un sat? Şi cum de fiecare dată ni se păreau mai bune cele pe care le făceau mamele altor copii ?! De ce n-ar fi acesta un fel de dar redescoperit pentru copiii care am fost şi pentru propriii copii sau nepoţi de acum ?! Mai ţineţi minte bucuria orelor de joacă în faţa blocului, pe câte-un deluşor, pe gârla din apropierea casei sau pur şi simplu în praful drumului, uitând de casă, de masă şi de lecţii, plus de promisiunea de a sta „puţin foarte puţin”? De ora aceea în care ne adunam „la fix”, la locul ştiut, fără să ne dăm mesaje după mesaje pe WhatsApp sau pe Facebook, fie că ploua sau era soare, ca să jucăm şotronul, raţele şi vănătorii ori să facem galerie pentru băieţii care încingeau miuţa pe maidan ?De ce n-am desena chiar mâine, pe asfalt, cu cretă colorată, un şotron de câţiva metri şi nu ne-am învăţa copilul cum să sară-ntr-un picior şi cum să nu „zbârcească”, tăind cu piatra liniile căsuţelor ori aruncând-o în afara lor ? Uitaţi-vă atent: poate mai păstraţi pe undeva cărţile de joc, rupte pe margini de atâta folosit ori vechiul joc „Nu te supăra frate” la care noi ne certam şi ne împăcam de câteva ori pe zi şi, nu de puţine ori, rămâneam prieteni pe viaţă. Scoateţi-le din cutie, ştergeţi-le de praf şi încingeţi jocul. Nu se poate să nu bucure un asemenea dar. Sau ieşiţi o oră în parc, în curtea casei, în jurul blocului. Învăţaţi-vă copilul să descopere bucuriile simple din parfumul şi culoarea unei flori, din cântecul unei păsări, din forma ciudată a unui trunchi de copac, din viaţa dăltuită în piatră a unei statui, din agitaţia străzii, din seninul cerului, din stropii de ploaie veniţi pe neaşteptate.
Îi veţi dărui, cu siguranţă, mult mai mult decât aţi face-o cu orice alt cadou pe care îl strică în primele cinci minute – hai, prima oră! – de care se plictiseşte, de care uită sau pe care îl abandonează, aşteptând mereu altul şi altul.
Şi dacă e deja seară, citiţi-i o poveste copilului care stă să adoarmă. Dintr-o carte cu poveşti sau din una care stă nescrisă în sufletul şi în mintea dumneavoastră. Lăsaţi televizorul, amânaţi pentru altă dată treburile pe care oricum le faceţi de nu ştiu câte ori şi tot par nefăcute. „Rupeţi” o jumătate de ceas din timpul dumneavoastră şi aşa prea puţin şi dăruiţi-l copilului.
Nu vă temeţi că încurcaţi personajele poveştii, nici că riscaţi să adormiţi dumneavoastră înainte. S-ar putea să fiţi răsplătit cu cele mai frumoase vise, sau măcar cu îmbrăţişarea caldă a micuţului care vă ascultă. Dacă e deja mărişor, staţi-i aproape, priviţi-l, ascultaţi-l atent dacă vrea să vă spună ceva ori nu spuneţi nimic, dar faceţi-i bucuria de a-l ocroti cu o privire, cu o mângâiere.
Un actor pentru oameni mari a spus că de fapt copilăria e cadoul pe care ni-l face viaţa. Iar dacă noi, copiii care am fost, n-am preţuit totdeauna aşa cum s-ar cuveni acest unic dar primit de la viaţă , măcar să nu repetăm greşeala şi să ne învăţăm copiii să se bucure, să-şi trăiască şi să-şi păstreze, cât mai mult posibil, acest fără de preţ cadou. Iar 1 Iunie ar putea deveni un frumos şi necesar început…
