Florin Tanasescu
Să știi, Jane, că nu am fost niciodată dinamovist, deci nu, am avut întipărită în memoria celulei “Câine pân la moarte și dincolo de ea”, dar, spre deosebire de tine, care ai tuns-o la timp din țară, eu am rămas aici, de căruță.
Am cincizeci de ani, n-am serviciu, deci niciun viitor pe un pământ numit România. Ascult ca prostu’ la ce zic ăștia din Guvern – facilități pentru angajatori care bagă în șpan persoane cu vârstele cuprinse între cinci și şase decenii, mă uit și pe Internet (acolo scrie “Stai acasă, te uiți pe pereți și faci 3000 de euro uitându-te pe pereți”) și-mi dau seama că nu-i nicio diferență.
M-am dus, Jane, la multe interviuri pentu angajare, în lumea reală din țară. La ultimul, am primit, după ce-am trecut pragul încăperii în care erau 15 membri într-o comisie și 30 de cafele, următorul răspuns, fără să fi întrebat nimic: “Marș, mă, de-aici !” E drept, formularea a fost mai elegantă (dar rezultatul același ): “Ne pare rău, dar fiind bărbat și la vârsta pe care o aveți, nu puteți fi secretara noastră. Încercați, în Parlamentul României, poate aveți mai multe șanse!”.
În timpul liber pe care îl am – și am destul – mă mai uit și eu la filme. Văd cum erau tratați soldații americani de către adepții Beatleșilor de atunci ( un fel de corporatiși de-ai noștri) după ce se chinuiau pe front, prin Vietnam, pentru stârpirea comunismului. Să știi că așa stau lucrurile și pe-aici, deși noi am încercat invers decât au vrut americanii. Deci, am fost la muncă patriotică în școala generală. În liceu și-n facultate – în practică, la cules de porumb. Volens nolens, și la Canal. Iar acum, lumea se uită la noi ca la gunoaie când căutăm ceva de muncă, iar dacă deschidem pliscul ne zic: “Marș mă, de-aci și cântă la altă masă ”.
Îmi vine, Jane, să strig “Și câine eu ți-am fost, țară!”, dar cine mai e țara, azi ? Companiile, mitingiștii, maneliștii ? Ori e sat fără câini ?
Mă rog și la Dumnezeu. Să știi că, din an în Paște, popa le zice enoriașilor așa: “Întoarceți-vă cu spatele la altar și-l vedeți, pictat, la intrare, pe domnul nostru Gigi Becali, călare pe Mybach. Și lumea se-nchină de nouă ori. Apoi, tot popa, zice: “Lângă anvelopa primei roți din dreapta, e o icoană, donată de Jan al nostru, care muncește în străinătate!”. Îl reprezintă pe Sf. Gheorghe călare, biruitorul pe alte meleaguri – Spania, Italia, Suedia, Marea Britanie. De data asta, lumea abia catadicsește să se uite. Doar câte-o babă surdă, crezând că-i vorba tot despre Becali, mai bate și 17 mătănii.
Mai ții minte când strigam, în armată fiind, “Hai liberare”!? A venit și asta, dar a venit și „liberarea” din 1989. Ce-am mai râs atunci de Emil Bobu când a zis, la televizor, „Am fost un dobitoc”. Azi, mă uit în oglindă și zic și eu același lucru. Fiindcă istoria se repetă mai întâi pe micul ecran și apoi în oglindă.
M-aș lua de băutură, ca să-mi mai uit amarul, dar nu am bani. Bașca faptul că am datorii pe caiet, la magazin, pentru diverse: ulei, zahăr, pâine și o bere de Paște. Fi-miu are și el nevoie de bani, dar mi-e teamă că-mi calcă pe urme și ajunge ca mine – șomer. Nu de alta, dar e student la facultate de stat, nu la “particulară”, și o să fie șef de promoție, ceea ce-i de rău augur.
Deci, să nu zici, Jănele, niciodată, de-acolo de unde ești la muncă: “Și ce mult te-am iubit, țară”.
Țara-ți răspunde: „Marș, mă, de-aici!”
