Corespondenţă din Paris de la Florin Tănăsescu
Cu siguranţă că buchiniştii de pe cheiurile Senei ar înţelege mai repede decât noi, românii, ce înseamnă să ţii la ceva sau cineva drag şi să faci posibil ca acesta să se întoarcă acolo unde îi este locul şi rostul. Unul dintre cei care vând cărţi, tablouri şi alte nimicuri la preţuri mai mult sau mai puţin rezonabile ne arată o revistă pe coperta căreia stau Beatleşii, aflaţi în turneu la Paris. A fost nebunie atunci, iar admiratoarele s-au isterizat, ni se spune.
Şi românii s-au bucurat ori, după caz, isterizat – când a fost vorba să doneze cât îi lasă inima şi punga pentru a aduce acasă „Cuminţenia pământului“. Şi a rămas ca pe vremea lui Dej, în 1951, când statul român a refuzat să-i primească 200 de sculpturi şi tot atelierul. Brâncuşi a fost, în urmă cu peste şase decenii, înmormântat prima dată de propria ţară. A doua oară, în urmă cu un an, când nu s-au putut strânge fondurile pentru cumpărarea „Cuminţeniei pământului“.
În schimb, Franţa l-a adoptat. Muzeul „Constantin Brâncuşi“, amenajat în cadrul Complexului „Pompidou“, este vizitat de francezi, chinezi, americani şi, aflăm, dar nu ne vine să credem, arareori de români, care preferă să se pozeze într-un vapor pe Sena ori să intre într-un magazin ultimul răcnet şi cu preţuri pe măsură de pe Rue de Rivoli. 
Intrăm în incinta compexului în care, cândva, a lucrat Constantin Brâncuşi. Vedem pentru prima dată Pasărea Măiastră. Zărim, într-un colţ al atelierului deasupra căruia planează scripeţi cu care artistul îşi ridica pietrele, un alambic. Adică, un cazan de făcut ţuica, din care maestrul îşi cinstea prietenii. Şi ne întrebam, mai în glumă, mai în serios: „Nu s-a găsit nimeni să revendice cazanul ?” Dar, nu-i timpul trecut…
Operele brâncuşiene – Mademoiselle Pogany, Cocoşul, Sărutul ş.a. – sunt protejate de sticlă. O fi bine, o fi rău? Cert este că la noi, la Poarta Sărutului se oficiază căsătorii civile, spre bucuria naşilor, a socrului mare şi a socrului mic. Asta înseamnă că mirii vor avea noroc în viaţă, nu? Deşi maestrul a zis, ce-i drept în momentul divorţului de Rodin, că „La umbra marilor copaci nu creşte nimic“. 
La Paris, dincolo de sentimentele contradictorii care te încearcă atunci când vezi sau auzi despre relaţia Brâncuşi vs românii, ai şansa de a-i înţelege cartea lui Eugen Simion – Jurnal Parizian. Îţi este clar, adică, de ce studenţii sunt, pe de o parte, nonconformişti – rezemându-se cu nonşalanţă de zidurile muzeului, trăgând din ţigară sau stând cu căştile pe urechi – iar pe de alta, cultivaţi: mai intră şi în câte un muzeu.
Suntem sau nu subiectivi. Posibil să fim patrioţi, destul de probabil că nu. Am vizitat şi Muzeul Louvre – care ni s-a părut un mare… supermarket, aici aşteptându-ne ca Gioconda să iasă şi să facă o notă de plată la magazinul Zara, aflat în imediata apropiere – am văzut şi interiorul Panteonului, cu Pendulul lui Foucault şi mormântul lui Hugo – am văzut şi noi Sena, în care s-a aruncat, mustrat fiind de conştiinţă, inspectorul Javert, din Mizerabilii.
Mormântul lui Constantin Brâncuşi e aproape, foarte aproape de hotelul în care suntem cazaţi. Ne-am pus în gând să nu-l căutam.
Nu de alta, dar suntem români, iar Brâncuşi e atât de departe…
