Florin Tănăsescu
Am avut un vis, Adame; se făcea că din coasta ta au ieșit mulți netrebnici – nepereche, ceea ce m-a pus pe gânduri. Să știi, fratele meu, Puslojic, că aici, în ceruri, precum și pe pământ, s-a aflat totul, deci suntem și noi la curent cu ce se întâmplă în lume. Mai ales prin Balcani.
Aflai, așadar, că în România, în Vinerea Mare, românii s-au convertit la “Religia câinelui”, cum zici tu într-o poezie. Gospodinele – altfel femei cu frica lui Dumnezeu când plouă prea mult ori e secetă mare – au uitat cozonacii și pasca în cuptor, clienții din malluri au uitat și ei să ia restul – toți fugind la televizor, să vadă ce se mai întâmplă pe la tine, prin Serbia.
Eu sunt fratele tău, Nichita Stănescu, dacă nu te-ai prins, fiindcă te-o fi lăsat și pe tine memoria, după cum pe alții i-a lăsat caracterul. Ai îmbătrânit, carevasăzică, dar sper că nu în rele și în bucurie pentru necazul altuia. Măcar tu să mai ții minte două lucruri: “Să nu judeci pe altul, că a lui Dumnezeu este judecata” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, ceea ce văd că nu se întâmplă în România.
Să nu-mi vorbești, Adame, despre iertare și alte treburi bisericești, că-s mai în temă decât tine. Să nu-ți faci iluzia că Dumnezeu trece cu vederea orice păcat săvârșit cu bună știiință și cu rea- voință, mai ales în Vinerea Mare. Ăsta Bătrân – că mă tutui cu el, după atâția ani în care i-am scris câteva poezii, iar el mă cinstește cu vin bisericesc – iartă înghesuiala de Black Friday, iartă beția, preacurvia, lăcomia, trufia și restul de păcate capitale până la şapte. Nu uită, însă, că-n Săptămâna Mare, pseudocărturarii și fariseii au dat buzna în sufletele oamenilor, întrebând, scotocind, analizând. Popor avid de cultură, nu ?, care se-nghesuie să ia Lumină după cum se înghesuie și la statuia mea, să mă comemoreze, neștiind că eu am scris versurile „Iepurele, nu/ Iepurele, nu” după ce luasem la bord niște “albastru de ger”. Dar, fericiți cei săraci cu duhul ! Ceea ce nu înseamnă neapărat că a jivinelor va fi Împărăția Cerului, stai liniștit.
Ceea ce-ți povestesc eu, Adame, nu-s amintiri din Casa morților, ci din urmă cu patru zile. Îngerii de–aici blonzi, negri sau mulatri s-au închinat când au văzut răutatea românească: preoți șușotind în altar despre ultima știre, gata- gata să iasă în fața altarului, în Noaptea Învierii, și să zică “O, ce veste minunată!”. Nația asta, care m-a făcut pe mine poetul nepereche, ca și pe Hagi și, în curând Simona Halep, e a dracului, să știi ! De-aia îți dau un sfat, în numele prieteniei noastre de pe pământ: Chiar dacă Patriarhul te-a
decorat, ajutorului românesc nu te-ncredința !
Adam Puslojic, eu, Nichita Stănescu, recunosc că nu mi-am pierdut năravul. Beau în continuare, pentru că aici există, spre deosebire de pământ, o “Asimetrie a durerii”. Beau până “Cad spre cer”, că pe-acolo, pe jos, nu prea mai am chef să mă întorc. Prea e multă răutate!
Adame, la vârsta ta, nu-i nicio problemă dacă dai în mintea copiilor.
Ai grijă, însă, să nu cazi în “Religia câinelui”, iar ajutorului românesc nu te-ncredința !