Lucian Avramescu
Întrebarea din titlu, pe care, ca ziarist ”știutor a toate”, o primesc din ce în ce mai des, mă cutremură. Firește că nu știu, iar noua religie, că ziariștii știu tot, e falsă. Știu, uneori, ziariștii cu ”angajamente”, iar ei ştiu ce trebuie vândut plebei.
Pe ai mei i-au luat în anii ’50 ca dușmani ai poporului, cu mașina neagră. Bunicul Victor a fost turnat ca dușman al mărețului viitor de finul său Victor, întors de la Moscova cu Divizia ”Tudor Vladimirescu”, fin pe care îl introdusese în cristelniță, în faza în care avea trei kile și nu purta Kalașnicov pe umăr.
Îi luau noaptea, mai ales, pe bunicul și pe alții ca el, pentru vina de a fi harnici și de a nu-și cheltui la crâșmă câștigul. Îi luau pentru o declarație, iar cenușa declarației, împreună cu nedescoperitul lor trup, era purtată de vânt peste pustietățile Dobrogei.
Și totuși, azi simt o cutremurare similară când sunt întrebat, ironic uneori, alarmat alteori, de cineva care îmi pune în piept țeava de pistol a acestei întrebări. Pe cine mai ia? Nu știu pe cine mai ia.
Mă îngrozește, nu mă liniștește, detaliul că ”luații” sunt de peste tot. Păreau că-s luați doar dintr-o parte. Sunt luați mai nou și galbeni și roșii și neutri și de centru dreapta și de centru stânga.De ce mă îngrozește că-s luați de peste tot? Fiindcă dacă arestările sunt, cum aș vrea să cred, reale, ”pe bune” pentru rele, e jale. Hoția e transpartinică, e peste tot, e la fiecare mahăr cu drept de a da aprobări, de a lua decizii în numele meu, de a hotărî pentru buzunarul propriu, în numele nației, ce și cum. Nu înțeleg de ce-s luați oameni de afaceri, fiindcă nimeni nu dă șpagă politicienilor că vrea, ci pentru că altfel pune afacerea în cui.
Pe cine mai ia? Pe bunicul l-au luat ca dușman al poporului, cu toate că luptase la Mărășești. L-au luat să-l pedepsească la Canal pentru că devenise, prin muncă, din țăran fără avere, chiabur, deci bun de reeducat.Noroc că a făcut infarct și a scăpat de șutul în burtă dat de ofițerii miliției cu patru clase. Nici el nu avea multe clase, dar și-a ținut un jurnal până a murit, autodidact strălucit, care a luat celor patru copii ai săi câte o pianină, visând ca unul măcar să ajungă muzician. Unul a ajuns pianist, apoi fiul lui, violonist, unul a scris cărți și e scriitor, unul e grafician, recunoscut pe mapamond. Bunicul doar a ajuns uitare. Noroc cu pietrele de poduri din sat și cu bisericile refăcute pe cheltuiala lui și cu primăria donată de el ”obștii satului”, care-i poartă, în inscripții cioplite, semnătura.
Pe cine mai ia? Văd că tot ia și asta mă îngrozește. Să nu mai fie politician ajuns mahăr, cu drept de decizie asupra sărăciei generalizate și bogăției rezumate, cinstit? Vreau să trăiesc într-o țară în care nimeni să nu mai fie luat fiindcă, șmecher, prefăcând-o că o dă, fură pâinea și laptele de la gura copiilor. Părând prea puțin, le fură viața, viitorul, demnitatea.
Pe mine nu mă sperie că-s luați dintr-o parte, ci mă sperie că-s luați de peste tot. Și mă mai sperie dispariția înceată și sigură a întreprinzătorilor români, nevoiți să supraviețuiască într-o lume în care cel cu semnătura, bugetar care n-a avut în viața lui un salariat, e mai bogat ca afaceristul obligat să dea șpagă.
