Lucian Avramescu
Nea Mircea (așa i-am zis mereu și nu m-am dezbărat nici când era ministru sau președinte de Cameră, nici când era al doilea om în stat) a trecut cu câteva ceasuri de suta de ani, dar vorba lui dintr-un catren, ce mai e suta azi! Scriitor de catrene și nu doar, Mircea Ionescu-Quintus a fost decorat la Cotroceni, unde președintele i-a citit meritele și s-a bucurat să-l medalieze. Decoratul, asistat de privirile confraților liberali, între care unii nu-s chiar liberali, a vorbit magistral, cu o logică impecabilă, găsind ironia potrivită pentru o întrerupere care i-a rupt șirul. A vorbit acum ca mereu, grav când trebuie, ironic și autoironic (se zice că autoironia aparține exclusiv oamenilor deștepți), demn și cu adâncime.
În viața noastră, de când ne știm – și ne știm de-o eternitate -, am participat la lansări reciproce de carte, am stat uneori la taclale – la un ceai în casa lor vagon din Ploiești, plină de cărți și opere de artă, moștenire de la doamna Viorica, sau la o țuică veche pe terasa mea de la Sângeru. Nu i-am cerut niciodată nimic, cât a fost mare demnitar, iar el ce să-mi ceară mie ?! Îmi amintesc – am scris asta într-un volum din Ciorne, publicistica mea care radiografiază niște ani de istorie trăită – cum am întâlnit-o, trăgând de o sacoșă cu cartofi și roșii, pe doamna Viorica, pe o străduță din Ploiești. Păi e posibil, zic eu, când ești a doua mare doamnă din stat să tragi singură de o sacoșă, am zis eu, oferindu-mă s-o ajut. Stai liniștit, Lucică (așa m-a alintat mereu), că-s învățată cu asta. Cum să-mi facă mie altcineva piața și să-mi care sacoșele? Așa e! Cum să-i facă altcineva piața?! O fac bodyguarzii și șoferii și sepepiștii pentru toate țoapele ajunse neveste de buget.
Nea Mircea care, dincolo de modestie, păstrează un aer boieresc în el, se trage din cea mai faimoasă familie liberală a Ploieștilor. Am povestit cândva – se află și aceste însemnări într-o carte a mea – cum bunicul Gheorghe Ionescu, primar al orașului găzarilor, ajuns la Paris și nimerindu-se la prima expoziție pe atunci a necunoscutului Renoir, a cumpărat un tablou. A fost singurul tablou care s-a vândut atunci al marelui pictor impresionist francez. Primarul Gheorghe Ionescu a dat o pungă cu 100 de galbeni pe lucrarea care i-a plăcut lui, intuiție de valah care are în sânge simțul frumosului. Când, însoțit de pictorul rus Repin, Renoir a mers la Moscova, invitat de țar, s-a oprit și la Ploiești unde și-a văzut tabloul. Povestea abia acum începe însă. În drumul său spre capitalele europene, țarul, devenit curios după ce l-a avut oaspete pe Renoir, s-a oprit și el la Ploiești. A văzut tabloul care i-a plăcut nespus. Dau oricât pe el, l-a îmbiat țarul pe Gheorghe Ionescu, orice sumă îmi cereți. Primarul a spus că tabloul nu e de vânzare. Iertați-mă, Majestate, dar nu vi-l pot vinde. Apoi, după o pauză: Pot face însă ceva pentru Inălțimea Voastră! Vi-l pot dărui! Ceea ce a și făcut. Gesturi dintr-o lume apusă.
Ăștia au fost, în istoria Ploieștilor, și sunt încă, Quintuşii. Casa lor boierească din mijlocul municipiului e Muzeul de Artă. Amprenta lor e peste tot. Nea Mircea a fost ieri decorat la Cotroceni, sub privirile unora care îl prețuiesc, dar și ale altora care l-au judecat aiurea. Nu știu cum dracu se face, dar colaboratori ai securității sunt găsiți doar dintre cei care au împins roaba la Canal, iar securiștii adevărați, cei care i-au bătut cu lopata și bocancul pe intelectualii și preoții și ”chiaburii” duși la exterminare în Dobrogea și fiii lor, sunt miniștri, șefi de stat, conduc țara. Noroc că justiția i-a făcut dreptate omului care a făcut nu doar tot războiul al doilea, dar a și supraviețuit celei mai dure pușcării comuniste, cea a Canalului, de unde cei mai mulți nu s-au mai întors. Cu excepția unui torționar boșorog, care nu mai ține minte câte sute de oameni a omorât, toți ceilalți securiști și derivați din ei sunt mari, zburdă. Așa l-au găsit și pe nea Mircea turnător la roabă. Păcat. Dar, vorba lui, i-au fost date de trăit multe, și bune și mai puțin bune și rele. Să lăsăm, la rar ceas aniversar, relele.Te îmbrățișez de la Sângeru, nea Mircea, și mă încăpățânez să te mai aștept – mi-ai promis anul trecut – să băgăm aer într-o sticlă cu de-aia veche de prună, că nu s-o supăra suta matale de ani pe o tărie ținută în butoi de dud. Transmite-i sărutări de mână și doamnei Viorica pe care ai iubit-o și respectat-o mereu, cu toate că ți-a cam fugit geana spre damele din preajmă cu nuri și decolteu. Dar asta rămâne o chestiune secretă, mai ales că e un reflex cu totul nevinovat. La mulți ani!
