Luiza Rădulescu Pintilie
Iernatice, vremea şi vremurile se întâlnesc tot mai des în acelaşi punct al nehotărârii de a lăsa vremea bună să-şi facă loc înspre vieţile românilor, împovărate deopotrivă de ger şi de înfrigurarea aşteptării unei normalităţi şi a unui echilibru spre care speram că am făcut cel puţin pasul legitim al votului din decembrie. Amăgitoare rămân însă şi semnele luminoase strecurate de meteorologi printre codurile de vreme rea şi cele ale unei politici care , chiar şi atunci când pare că aduce o rază de soare şi pe uliţele îngheţate ale existenţei noastre, nu reuşeşte să mulţumească, să liniştească, să adune, ci doar să aţâţe, să dezbine, să scoată în stradă revolta şi lipsa de speranţă.
Nehotărâtă a fost şi dimineaţa sâmbetei trecute în care s-au pomenit în biserici “Moşii de Iarnă”, iar gândurile credincioşilor s-au îndreptat, a rugăciune şi a neuitare, înspre sufletele celor adormiţi din neamul lor. Fugar, soarele a luminat puţin şi zăpada de pe clopotniţa bisericii „Sfânta Parascheva“ din satul Sfârleanca al comunei Dumbrăveşti şi pe cea aşternută, alb, peste cruci şi locurile celor plecaţi întru veşnicită iarnă, prea mult îndesite în ultimii ani. Apoi, un frig tăios a coborât din cer, şi peste biserică, şi peste vorbele şoptite ale credincioşilor vorbindu-şi mai ales despre necazuri şi suferinţe , şi peste cuvintele dumnezeieştii Liturghii, şi peste petecele de hârtie pe care se rânduiseră numele celor de pomenit întru iertarea păcatelor şi neuitare.
Un sat întreg înlăuntrul bisericii şi un altul afară, sub zăpadă- aceasta a fost imaginea pe care am avut-o, dintr-o dată, sub lumina duioasă a lumânărilor. Din fiecare casă- cineva ştiut se înfăţişa privirii, din fiecare pomelnic se înşiruiau nume de strămoşi ori ale celor de curând plecaţi. Când şi când, spusele preotului vorbeau despre cetăţenii raiului şi parcă doar atunci se luminau şi chipurile … cetăţenilor pământeni, prea brăzdate de îngândurare şi nelinişte. Poate că politicienii ar avea nevoie de exerciţiul acesta, al privirii de aproape a oamenilor care par a nu-şi mai pune nădejdea decât în Dumnezeu ! Lăsând deoparte parada ceremoniilor religioase la care se înghesuie să se închine şi să bată mătanii doar când ştiu că se află în faţa camerelor ce-i vor înfăţişa ţării la televizor la orele de maximă audienţă. Abandonând declaraţiile goale în care se mărturisesc creştini cu frică de Dumnezeu şi privind în ochi cetăţenii care i-au urcat pe tronurile puterii, dar pe care i-au uitat- imediat ce au jurat cu mâna pe Biblie -în sărăcia şi suferinţa lor, ce par încremenite în aceeaşi iarnă care nu se lasă dusă prea uşor, fie că e doar în calendarul din miez de februarie ,fie şi în viaţa de fiecare zi. Pentru un ceas şi jumătate, iarna aceasta a fost, pentru zecile de oameni în mijlocul cărora am fost privilegiată să mă aflu, sfinţită cu fiecare colivă ce-a adunat, deasupra rotunjimii boabelor de grâu, aromate cruci de scorţişoară, cu fiecare strop de vin picurat peste zăpadă- făcând-o rubinie- şi peste sufletele celor adormiţi , dar mai ales cu fiecare neîmbătrânită rugăciune rămasă scrisă în vechile cărţi de credinţă şi ascultate, cu evlavie, de mai tineri ori mai puţin tineri credincioşi. Însă, dincolo de ultima bătaie de clopot însoţitoare a slujbei, iarna a redevenit cea ştiută: cu ger şi proteste, cu atacuri politice şi speranţe spulberate, cu dor de primăvară şi controversate ordonanţe.
