Leon Chirila
„Prea multă ură a-ncăput în toate/ Ura stă-n bănci, ca un elev de şcoală/ Azi ura a contaminat cu totul/ Şi ziua ce se vrea naţională”! Şi cine poate să spună că poetul Lucian Avramescu nu are dreptate cu carul? Că doar asistăm, zi de zi, la tot felul de „argumente” care-i susţin versurile publicate vineri în ziarul nostru. Ca mulţi, ca foarte mulţi români, autorul – ca şi semnatarul acestor rânduri – constată următoarele: cu cât clamăm mai mult şi mai tare, şi credem că înaintăm spre democraţie, respect, toleranţă, unitate naţională (măcar la…zile mari), cu atât ne dăm seama că ne scufundăm ca într-o mlaştină care ne trage în jos!
Am sperat, astfel, că actualul preşedinte va face „o altfel de politică” (după cum ne-a promis), dar el pare să o continue pe cea a predecesorului său, „punct şi de la capăt” – formulă „cârlig” cu care ne-a ameţit – dovedindu-se o veritabilă formă fără fond!
De asemenea, liderii politici de astăzi – spre deosebire de vremurile când pe eşichier figurau Coposu, Câmpeanu, Raţiu, Quintus, Iliescu etc., care, chiar dacă erau în tabere adverse, se menţineau în limitele demnităţii – îşi aruncă, astăzi, unii spre capetele altora, ligheanele cu „lături politice”, cu acuzaţii şi ură viscerală. Şi, culmea, toate acestea se petrec în contextul în care ne batem cu cărămida-n piept că suntem naţiune europeană, că am aderat la principii ce dau strălucire celor mai multe popoare de pe bătrânul continent şi de la care, de asemenea, susţinem că ne inspirăm permanent!
Cred, aşadar, că am intrat pe un şenal extrem de periculos, creat de faptul că se manifestă tot mai pregnant dorinţa de parvenire, de putere, de a fi mai tare decât adversarul, de care nu putem face abstracţie nici măcar o dată-ntr-un an! De Ziua Ţării noastre, de Ziua Poporului nostru – care, de fapt, a suferit, s-a sacrificat şi chiar şi-a dat ultima suflare pentru ca România, în totalitatea ei, să fie liniştită, mulţumită, respectată – vrajba şi ura s-au dovedit a fi lideri pe un eşichier al stării naţiei.
De la vârf şi până jos, românul şi-a dat seama că nimeni dintre „combatanţi” nu şi-a aşezat pe frunte acea diademă de respect, de înţelegere, de iubire. Şi unii, şi alţii s-au întrecut în a ţine cât mai strâns – la Ziua Naţională – hăţurile duşmăniei, ale urii… N-au vrut, cu niciun chip, să dea „liber la iubire doar o zi” – vorba poetului – iar „deposedarea” purtătorilor de ură, cum o vede acelaşi Lucian Avramescu ca pe o soluţie a izbăvirii, este greu de înfăptuit, mai ales în prag de alegeri!
Păcat! „Ziua noastră, a tuturor celor care gândim şi simţim româneşte” – cum ne-a spus chiar şeful statului – este, încă, departe de a fi Ziua Tuturor Românilor, pentru că iubirea de ură s-a încăpăţânat să tuteleze societatea românească.
