Leon Chirilă
De la bun început mă declar un fidel ascultător al Radio România Actualităţi – de astăzi, al radioului dintotdeauna „Bucureşti”. De asemenea, am fost telespectator încă din 1957 al Televiziunii Române, până în anii de după revoluţie, când alte posturi au devenit mai atrăgătoare, mai interesante, mai pe placul meu. Şi, în aceste condiţii, am plătit, ca tot poporul, taxa radio-tv, c-aşa-i legea. În zilele noastre, însă, când media s-a diversificat, când internetul şi facebook-ul sunt la îndemâna oricui, nu-mi dau seama cât de actuală mai este taxa obligatorie pentru serviciul naţional de radio-tv. Am acceptat-o, firesc, cum spuneam, pentru că şi radioul naţional, şi televiziunea naţională – şi mă voi referi, apoi, şi la acest…”abuz” de instituţii naţionale – erau într-o continuă dezvoltare şi, cred că era normal să suportăm cu toţii extinderea celor două instituţii. Să nu uităm, de pildă, că radioul a pătruns, mai întâi, prin staţiile de radioamplificare – şi îmi amintesc ce „izbândă” înregistra o familie care avea difuzor – şi că televiziunea a pornit în doar două culori – alb şi negru! Dar vremurile s-au schimbat, mijloacele media, cum spuneam, s-au înmulţit, s-au diversificat şi toate, fără nicio excepţie, oferă publicului ceea ce cred că este mai interesant, mai acaparator pentru ochii şi urechile lui.
Aşadar, să ne referim la posturile naţionale de radio şi televiziune de astăzi când, iată, o propunere de eliminare a taxelor obligatorii pentru susţinerea acestora a provocat o întreagă „catastrofă”, tot…naţională, din partea unora dintre concetăţenii noştri. Se susţine că posturile naţionale respective trebuie să fie plătite, în continuare, de către întreg poporul, chiar dacă ascultă şi priveşte sau nu aceste posturi. Motivul este că sunt posturi naţionale!?! Dar nu că ar fi cele care ar apăra interesul naţional cu…arma în mână, nu pentru că ar fi de dimineaţa până seara în slujba ideilor naţionale, a intereselor fundamentale ale acestui popor; nu! Sunt naţionale, de fapt, pentru că aşa s-au moştenit şi nu vor să piardă…”mălaiul” strâns „de-a moaca” de la întreg poporul! Aceste posturi sunt „naţionale”, dacă vom consulta DEX-ul – dicţionarul explicativ al limbii române – pentru că sunt întreţinute sau instituite de stat, aşa cum naţionale sunt şi multe… drumuri, colegii şi multe alte instituţii ale statului care, totuşi, sunt finanţate de la buget… tot naţional – e-adevărat, din impozitele şi taxele noastre!
Aşadar, în multitudinea de posturi de radio şi tv, unele „trebuie” să fie naţionale doar pentru a încasa şi de la cel care le utilizează şi de la cel care habar n-are de ele, o sumă, e-adevărat, modică. Şi se motivează că, astfel, se menţine legătura cu ascultătorul şi telespectatorul, adică exact ca pe vremea când iobagii erau legaţi de pământ! De asemenea, se motivează menţinerea respectivei taxe obligatorii pentru ca respectivele instituţii să fie independente! Adică – cum? – nu depind de interesul naţional, de marile idealuri naţionale ale acestui popor? Cine ne garantează că angajaţii acestor instituţii vor fi „independenţi” în ceea ce ne prezintă, din moment ce şi ei au opţiuni politice, au interese, au simpatii şi, pe de-asupra, votează şi ei ca noi toţi, ascultători şi telespectatori? Dar dincolo de acestea, cred că se manifestă şi o anume discriminare între posturile de radio şi televiziune care, dacă le vom observa cu puţină atenţie, mai toate „se bat” pentru a ne prezenta ceea ce cred că îi interesează pe ascultători şi telespectatori. Şi toate au publicitate „cât cuprinde”, indiferent că sunt posturi naţionale sau nu. Iar radioul naţional – care, iarăşi spun că-i singurul pe care-l ascult – este „blocat” de mai mulţi ani, în aceeaşi grilă de programe, la care, de ceva vreme, mai adaugă, totuşi, câte-un banc (crainicii le zic glume); ne-a „ucis” cu unul şi altul dintre ascultători pe care-i solicită să declare că ei sunt Radio România Actualităţi şi nu dau o melodie de muzică populară – care face parte, totuşi, din spiritul naţional al acestui popor. De asemenea, acelaşi Radio naţional, „pentru că nu-i ajung fondurile”, s-a multiplicat în Antena Satelor, Radio România Muzical, Radio România Cultural şi mai multe studiouri teritoriale ale căror programe nu diferă mult de cel naţional! Doar că acela naţional este şi… librar naţional – vezi organizarea lăbărţată a… găselniţei „Gaudeamus”, plimbarea prin ţară a tot felul de instrumente – pian, vioară, flaut etc, pentru câteva sute de ascultători – sau marea creaţie a festivalului internaţional RADIRO, toate, fireşte, pe banii contribuabilului!
Aşadar, avem nevoie de instituţii naţionale de radio şi televiziune, avem nevoie să ascultăm şi să vedem ceea ce este necesar românilor într-o etapă sau alta a evoluţiei sociale. Dar să nu-l obligăm pe român să asculte şi să vadă – pe banii lui -ce vor redactorii acestor instituţii! La rândul lor, aceştia nu trebuie să uite, niciun moment, că aparatele de radio şi tv au cea mai inteligentă piesă – butonul de pornit-oprit şi telecomanda de care trebuie să ţinem seama, neapărat, când ne asumăm răspunderea dacă suntem pentru sau contra taxei radio-tv!
