Leon Chirilă
Cred că mulţi dintre cititorii noştri de vârste mai înaintate – în niciun caz, bătrâni – şi-amintesc că, la orele de citire, din clasele mici, între cele mai frecvente propoziţii simple pe care le…compuneam era „Ţara noastră este frumoasă şi bogată” şi, într-un fel, eram mândri de „creaţia” scrisă. Iar respectiva „mândrie” îşi avea, într-un fel, un corespondent în realitatea de atunci, deoarece pădurile, petrolul şi băncile erau ale noastre – nu ale austriecilor, ca astăzi, fabricile şi uzinele erau, cel puţin pe hârtie, „ale întregului popor”, iar agricultura „pompa” în întreaga Europă ca să ne achităm obligaţiile faţă de finanţatori.
Acum, suntem, în continuare, bogaţi doar… sufleteşte, deoarece cred că tot românul are, neschimbată, inepuizabila… speranţă de mai bine! Şi ca să nu recurg la o „formulă” de mahala care începe cu „trăindo sperando”, voi sublinia, încă o dată, că, totuşi, sperăm în acel „mai bine” deoarece acest mod de a gândi face parte din însăşi fiinţa românului! De asemenea, cum se ştie, speranţa moare ultima, iar noi ne agăţăm de orice firişor care ne-ar susţine… pe „linia de plutire”. În acelaşi timp, nu putem accepta şi nu trebuie să trecem cu vederea ceea ce se petrece în aceste timpuri pe care le trăim acum. Programele, proiectele, propunerile şi…”perspectivele luminoase” (precum luminiţa de la capătul tunelului) cu care suntem serviţi de ocârmuirile contemporane se dovedesc a fi, aproape invariabil, vorbe-n vânt, doar pentru a-şi justifica poziţiile şi funcţiile ocupate în sistemul nostru social.
Cu ceva vreme în urmă am traversat ţara până în nord-vest, în Maramureşul atât de lăudat. Până acolo, însă, aveam să constat că drumarii noştri cei deştepţi te scot de pe o autostradă şi te trimit pe un fel de cărare, fără să-ţi mai semnalizeze reintrarea pe drumul cel mai bun. Iar lipsa de semne de circulaţie este una condamnabilă aproape pentru toate zonele din ţară (la Sarmisegetusa, de pildă, am trecut de două ori pe lângă respectivele vestigii, fără a sesiza vreun indicator „ca lumea”), inclusiv în împrejurimile Ploieştiului. A menţionat şi ziarul nostru că atât de „strălucitul” pasaj suprateran spre Păuleşti nu are, de pildă, indicatoare pentru două mari oraşe prahovene – Plopeni şi Slănic, ultimul fiind şi staţiune balneoclimaterică de interes naţional, dar nimeni, după aproximativ o lună de zile, nu a catadicsit să ia vreo măsură! Dar nu doar semnalizările pe drumurile publice sunt anomalii de sezon în România, ci chiar construcţia lor, deşi ni se promit sute de kilometri în fiecare campanie electorală. Numai că timpul trece, năvalnic, iar noi rămânem tot cu…trei bucăţi de autostradă realizate în peste 30 de ani, ca şi cum n-am fi auzit vreodată că împăratul Traian a făcut podul peste Dunăre de la Drobeta în doar trei ani (noi nu suntem în stare, astăzi, în „epoca modernă”, să-i conservăm doar un singur picior care a mai rămas mărturie peste veacuri), iar hidrocentrala din aceeaşi zonă s-a realizat, după vreo 19 secole, în numai 8 ani!?! Acestea sunt, clar, nişte anomalii pe care puţini români cu mintea pe umeri le pot înţelege!
Mai spun, de asemenea, şi că în Maramureşul istoric urbanizarea a distrus, pur şi simplu, imaginea pe care românul şi-a făurit-o despre acest…”colţ de rai”, că şi pe-acolo am găsit hoteluri cu uşi şi ferestre care nu stăteau închise decât dacă întorceai cheile în „broaşte”, că la vestita Săpânţa se vând ii făcute în China, iar ca să intri într-un cimitir – chiar dacă-i…vesel – plăteşti 5 lei de persoană! Iar ca toată „povestea” să fie…rotundă, voi reveni la…”drumurile noastre toate” care, neîndoielnic, merită o mai mare atenţie pentru a ajunge şi noi ceva mai aproape de Occident. Spun astfel deoarece ne este martor Transfăgărăşanul, o „operă” a constructorilor români – apreciată unanim şi peste graniţă – şi care, de fapt, justifică titlul acestor rânduri: este o anomalie să ai „minte” şi „putere” şi să te complaci, de decenii, în „mărunţişuri” şi… hoţii!
