Nicoleta Dumitrescu
Ieri am citit un interviu în care un magnat mexican pleda pentru introducerea săptămânii de lucru de trei zile, în scopul diminuării şomajului, considerând însă că se poate stimula turismul, dar, dincolo de toate, că se poate îmbunătăţi inclusiv calitatea vieţii. Având în sânge, cum puţine persoane se pot lăuda cu asta, arta de face bani, în adevăratul sens al cuvântului, nu neapărat prin alte metode întâlnite şi pe la noi, magnatul este de părere, printre altele, că săptămânile de lucru scurte ar reprezenta o soluţie pentru transformarea civilizaţiei.
În ce măsură ideea acestuia – ca să se lucreze doar trei zile pe săptămână – ar putea fi valabilă şi în România, ar fi de analizat, numai că, mai mult ca sigur, ea n-ar surâde nici angajaţilor, nici angajatorilor. Şi-asta deoarece, mai ales în ceea ce priveşte activitatea, fie ea din orice domeniu, nimeni nu ar fi de acord cu aplicarea celebrei sintagme “Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese!” Şi apoi, mai degrabă, după cum se ştie, dar nimeni nu recunoaşte deschis, în România, cu excepţia bugetarilor, mai rare sunt locurile de muncă în care se lucrează strict doar opt ore, inclusiv activitatea din weekend, fie sâmbătă, fie duminică, fiind “inclusă” în …săptămâna normală de lucru!
Mai mult, în ideea de a pune ban peste ban, nu puţini au fost, şi încă mai sunt, patronii care se folosesc de munca “la negru” a muncitorilor, aceştia din urmă fiind însă mulţumiţi că au o perioadă, nu se ştie cât, un venit stabil.
Adevărul este că, în România, referitor la nivelul de trai, şomaj, oferta de locuri de muncă, se pot consemna tot felul de paradoxuri. Pe de o parte, dacă este să dăm timpul în urmă, şi acum se mai pot întâlni persoane care se uită lung în vitrine, şi …atât, fără să cumpere nimic, unul dintre motive fiind acela că veniturile lunare nu le permit decât să plătească utilităţile, această obligaţie fiind pe primul plan, mâncarea lăsându-se, nu de puţine ori, pe planul doi. În ceea ce priveşte şomajul, de la o lună la alta, ba este în floare, ba mai scade cu câteva procente, însă nimeni nu se uită la baza problemei. Aceea că, de fapt, nu s-a făcut nimic astfel încât să se bată moneda ca tinerii să mai deprindă şi tainele vechilor meserii, ca şi când pantofii sau articolele de îmbrăcăminte, de pildă, ar fi de unică folosinţă, atelierele de croitorie, în care se făceau rochii, fuste ori costume bărbăteşti, pe comandă, rămânând doar o amintire. Cât priveşte recunoaşterea şurubelniţelor, a cheilor, a piuliţelor sau a şeibilor dintr-o trusă de scule, e un test, mai degrabă, pentru un mecanic cu state vechi, care, şi cu ochii închişi le recunoaşte după pipăit.
În aceste condiţii, mai degrabă, în România ar trebui să se schimbe perspectiva asupra muncii, având în vedere faptul că sunt şi situaţii în care, din cauza faptului că mulţi angajaţi sunt “plantaţi” pe anumite funcţii cheie, fiind pila lui X sau Z, e ca şi cum într-o săptămână s-ar munci doar trei zile!
