Aceşti sfinţi au trăit şi pătimit în zilele împăratului Diocleţian (304). Făcând Diocleţian în Nicomidia cuvinte împotriva creştinilor, fiind de faţă tot sfatul, se lăuda că va chinui pe cei ce vor chema numele lui Hristos şi că va izgoni pe creştini din tot locul.
Fiind de fată şi sfântul mucenic al lui Hristos, Anichit nu s-a spăimântat de înfricoşările tiranului, ci s-a mărturisit cu îndrăzneală că este creştin. Pentru aceste cuvinte, a fost bătut până când i s-a rupt carnea şi i se vedeau oasele. După aceea au dat drumul asupra lui unui leu, de care sfântul s-a spăimântat. Dar leul, apropiindu-se de dânsul, se arăta mai blând de cum ar fi fost o oaie, şi ca şi cum i-ar fi fost milă, ştergea ca şi cu un burete cu piciorul său cel drept sudoarea ce curgea pe obrazul sfântului de frică. Atunci, mucenicul mulţumind lui Dumnezeu la sfârşitul rugăciunii sale, s-a făcut cutremur. Pentru aceasta a fost mult chinuit, dar rămânând nevătămat, nepotul său Fotie a alergat la sfântul, îl îmbrăţişă, tata şi unchi numindu-l. Iar împăratul a poruncit ca amândoi să fie chinuiţi în toate chipurile până ce vor muri. Şi după multe chinuri, cei doi sfinţi au fost băgaţi într-un cuptor încins, însa se spune că, atunci când au fost scoşi afară din cuptor, erau întregi, nefiind arşi de foc nici la păr.
