În prezent, în ţara noastră oferta salarială a companiilor particulare este mult mai tentantă, fiind adesea şi de două ori mai mare faţă de aceea din administraţia publică, dar siguranţa locului de muncă este atributul exclusiv al job-urilor de la stat. Statul nu angajează de probă, nu te dă afară şi nu te plăteşte după trei luni, statul nu dă faliment, statul nu schimbă numele angajatorului din şase în şase luni ca să nu fie forţat să îţi acorde ajutor de şomaj.
Statisticile de datĂ recentă arată că bugetarii au, în medie, salarii mai mari decât angajaţii din mediul privat, şi că, din 2007 încoace, salariile celor de la stat ar fi crescut cu 24%. Statistica nu surprinde însă faptul că la stat sunt două categorii de functionari: unii foarte bine plătiţi (miniştrii, demnitarii, conducătorii instituţiilor sau companiilor cu capital majoritar de stat) şi funcţionarii de execuţie, plătiţi sub media salarială a particularilor. În total, salariile bugetarilor români consumă anual 7% din PIB, (ca în Cehia şi Slovacia), în timp ce în Danemarca, Guvernul plăteşte anual 17% din Produsul Intern Brut pentru remuneraţiile bugetarilor. Explicaţia e simplă: la stat există un nivel minim de salarizare pe palierul funcţiilor de execuţie, unde un angajat cu 20 de ani vechime în muncă şi cu grad profesional I, de consilier superior, nu primeşte o plată mai mare de 2.500- 3.000 de lei cu tot cu sporuri, dar şi nivelul maxim al înalţilor funcţionari, demnitarilor şi aleşilor cu funcţii de conducere care ajung la venituri şi de 2.000 – 3.000 euro pe lună, depăşind lejer salariul preşedintelui ţării sau venitul lunar net al unui conducător de multinaţională.
Media veniturilor bugetarilor este, astfel, una mai mare ca aceea a particularilor, deşi realitatea este că particularii evită, pe cât posibil, supraimpozitarea, merg pe salarii minime pe cartea de muncă, preferând să plătească la negru, pe drepturi de autor, să declare program redus, tocmai pentru a evita plata taxelor. Pentru un salariat, un angajator privat plăteşte în medie o sumă egală venitului brut acordat acestuia. La rându-i, angajatul plăteşte impozite care ajung la 40% în cazul job-ului cu normă întreagă şi la 21,5% din veniturile suplimentare care, defalcate, înseamnă: 16% – impozit pe venit şi 5,5%- CAS-ul.
Guvernul României alocă anual circa 50 miliarde de lei pentru salarizarea celor 1,2 milioane de bugetari, aceştia reprezentând 25% din totalul salariaţilor din România, efectivul fiind în medie de 4,5 milioane de angajaţi, dintr-un total de puţin peste opt milioane de români apţi de muncă.
Stabilitatea este motivul care face ca locuri de muncă din structurile administraţiei publice centrale să fie între cele mai căutate, deşi, nu o dată, aceste posturi au fost scoase la concurs de recrutare şi promovare facilitând însă accesul funcţionarilor (deja înrolaţi în sistem) la funcţii mai bine plătite!
Cele mai mari salarii din administraţie le au funcţionarii din Guvern, MAE, cei cu statut special şi cei din Ministerul Public, peste 6.000 lei pe lună net pentru un expert cu statut de funcţionar clasa I, consilier superior. Şi aici condiţiile par să fie făcute , uneori, pentru un anumit gen de candidat.
Alte instituţii, precum acelea care angajează funcţionari cu statut special din domeniul securităţii naţionale, din zona operativă, iar nu contractuală, poliţişti de exemplu, fac separaţia concursurilor din start, aşa că funcţionarii care vor să promoveze o pot face concurând chiar cu unii colegi ai lor, iar cei din sursă externă cu unii de nivelul lor.
Curios, deşi au organigramele aproape complete în materie de specialişti, instituţiile statului reclamă lipsa specialiştilor şi motivează astfel acţiunile prin care apelează la firme pentru a-şi realiza planurile strategice, studiile de impact sau proiectele prin care să fie atrase fondurile nerambursabile !
La mijlocul acestei luni, e-jobs anunţa existenţa a 34.036 locuri de muncă active, din care puţin peste 10.000 numai în Bucureşti, dar pentru administraţie erau doar 86 de posturi!
Locurile de muncă vacante din administraţia publică centrală sau locală pot fi numărate pe degete. Într-un interval de o săptămână, de exemplu, aceeaşi în care se face raportarea ANOFM, publicată la data de 17 august a.c, la nivel naţional erau doar câteva zeci de posturi în administraţie. Iar acestea sunt „vânate” cu insistenţă doar pentru faptul că, aşa cum se menţiona anterior, astfel de locuri de muncă sunt sigure.
