Prof. dr. ing. Lazăr Avram,
Directorul Departamentului Forajul sondelor,
Extracția și Transportul Hidrocarburilor din UPG Ploiești
S-a petrecut din viaţa pământească, la 65 de ani, exact de ziua lui de naștere (20 iulie a.c.), inginerul de petrol și gaze, Grigore Bătăiosu. La mai puțin de opt luni distanță de când și-a luat crucea și-a plecat la Domnul un alt prieten de suflet, Costel Totan din Mediaș, am simțit din nou cum moartea cuiva drag a lăsat o gheară în piept. Mie, familiei, prietenilor, petroliștilor… A văzut, așadar, lumina zilei la 20 iulie 1951, în comuna Fărcășești, județul Gorj. După terminarea Liceului de cultură generală din Bălteni, jud. Gorj, a urmat cursurile Facultății de Forajul Sondelor și Exploatarea Zăcămintelor de Petrol și Gaze, din cadrul Institutului de Petrol și Gaze din Ploiești (IPG Ploiești), pe care le-a absolvit în anul 1978. L-am cunoscut atât în perioada studenției, cât și în aceea a peregrinărilor mele din anii `80 – `82, prin șantierele renumitei întreprinderi IFLGS București (”où sont les neiges d`antan?”). Mai exact spus, la Secția de Foraj din Ioșia – Oradea.Muncea mult, muncea din greu. Era mereu prezent pe teren, la instrumentații ori la operații dificile de foraj, de tubare, de cimentare… Așa a reușit să cunoască și să se impună ca lider în acest domeniu, cu atâta necunoscut, al forării sondelor de petrol și gaze, ori al celor pentru ape geotermale. Țin minte că, încă atât de tânăr inginer, le dădea lecții multora dintre ”vedetele” de odinioară ale IFLGS-ului care se ocupau, în perioada aceea, cu explorarea și exploatarea apelor geotermale din Vestul României. Așa a ajuns ca,după 1991, când Schela de foraj Oradea, devenită ulterior Întreprinderea de foraj Oradea, a aparținut Petrom-lui românesc, Grigore Bătăiosu să ocupe postul de director general. Iar în anii din urmă a condus întreprinderea de profil – inginerie, foraj, construcții – GEOFOREX SRL… Nici nu știi ce să spui mai întâi despre Omul, Prietenul și Directorul Grigore Bătăiosu? Că era optimist, senin și lucid? Că era un rebel, ajuns la noi dintr-o altă vreme, dintr-un alt secol? Sau că era un mare visător? Nu. Cred că înainte de toate trebuie spus că avea boierul Gore (cum îl alinta un alt prieten de suflet, Popa Casian), un fel care era al lui și numai al lui… Felul cum vorbea, felul cum te privea, felul cum se purta, felul cum ținea țigara între degetele mâinii drepte, felul triumfal în care își făcea apariția (uneori cu câteva, alteori cu zeci de minute, după!) la o întrunire colegială, felul anume de a merge legănat, apăsând parcă odată cu greutatea corpului și pe aceea a gândurilor, când pe-un picior al lumii, când pe celălalt… Și, peste toate, Omul cu inimă de aur, Grigore
Bătăiosu, era cald, binevoitor şi înțelegător. Era Omul care nu a spus niciodată nu multor preoți de la biserici, ori măicuțe de la mănăstiri, când aceștia sau acestea i-au trecut pragul și i-au cerut ajutorul. Poate și de-aceea Bunul Dumnezeu l-a ajutat să treacă mai ușor peste multele încercări ale vieții atunci când varii accidente, probleme de sănătate ori probleme de dreptate din tribunalele noastre pământești păreau de nedepășit, de neînvins. Și-a iubit familia cu ardoare, cu patimă. Dar în felul lui. Pentru că, trebuie să recunoaștem cu toții, a existat un stil unic de a fi, al lui și numai al lui, numit simplu ”Gore”. În acelaşi timp însă, soţia lui, Nina, fiul Bogdan și nora Flavia, i-au rămas stâlpi solizi în faţa tristeții fără de leac care a început să bântuie la Târgoviște, la Oradea sau la Cluj, încă din primele luni ale anului 2016. Feciorul lui drag, Bogdan, îmi povestea cu lacrimi grele în ochi, că în ultima perioadă l-a rugat cu cerul și cu pământul să închirieze un apartament la Cluj pentru a urma anumite tratamente medicale ce i-au fost prescrise la o anume clinică de specialitate. Însă Gore, cu încăpățânarea-i binecunoscută, a spus hotărât NU, FIULE, preferând să parcurgă zilnic, cu mașina personală, cei aproximativ 300 de kilometri, dus-întors, între Oradea și Cluj… Pe de altă parte, în spiritul dreptății absolute, trebuie să spunem că au fost aproape de el și rudele de la casa părintească, din Oltenia natală, atâția câți i-au mai rămas în viață. Nu pot să trec mai departe peste un gând restrictiv… Mare, mare trebuie să fi fost și durerea mamei sale, la cei 85 de ani ai ei, atunci când îi ștergea cu o batistă dalbă, tainic, în sicriu, în timpul slujbei religioase, fața și fruntea! Am avut pentru o clipă impresia că bietul Gore redevenise pruncul de odinioară, căruia mama îi alinta acum inima și sufletul. Sau ce-a mai rămas din ele… În același timp, a iubit cu ardoare viața. A fost un oltean mândru și un bărbat adevărat, la care trăirea, ca și umorul înalt și subțire, erau la ele acasă. Păi, cum să zic altfel când îmi spunea, în stilul ”Gore”, făcându-mi discret cu ochiul:
– Profesore, decât o femeie de 50 de ani, mai bine două de 25!
Ș-apoi, nu cred ca vreun coleg de facultate sau vreun cunoscut care, trecând pragul Companiei de foraj Oradea, să nu fi fost ajutat, într-un fel sau altul, de inimosul Gore Bătăiosu. La fel cum, de fiecare dată când, după o întrunire sau o petrecere de orice fel, atunci când se punea problema notei de plată, nu se putea ca Gore să nu se răstească la auditor, oricare ar fi fost acela, tare și apăsat:
– Totul a fost achitat, du-te-n… de-aici!
Optimismul lui a fost fără de margini. Cu numai cinci zile înainte de trecerea Styx-ului, îi vorbea prietenului lui de suflet, inginerul Ion Răcășanu de la Petrom, de starea lui perfectă de sănătate, iar cu ceva timp mai înainte, îi atrăsese atenția lui Popa Unu, nașul de cununie, cu severă poruncă:
– Ține minte ce-ți spun, Popicule: să ai de-acum grijă și de tine!
Tot așa cum cred că, în lupta ce o ducea în taina sufletului său, a tot sperat, până la ultima suflare, să dea lovitura vieții lui pe piața forajului, dacă nu la noi, atunci în Ungaria, ori în Austria, ori în Irak, ori Bunul Dumnezeu știe unde…Era parcă datoria lui supremă, de român neaoș și entuziast, față de țara din care a izvorât și care, din păcate, în vremea din urmă s-a afundat într-o umbră de rătăcire, durere și nenoroc. Era parcă dorința aceea lăuntrică, proprie fiecărui patriot adevărat, spusă aspru și pe șleau, de a crea în jurul numelui de român o aureolă de mărire reală, cu fire trainice de legătură cu valoarea universală care trece totdeauna peste nenorocirile și distrugerile temporare ale noastre sau ale străinilor. Simplu, dar profund spus, inginerul de petrol și gaze Grigore Bătăiosu a fost un om de omenie. Prin el s-a demonstrat, încă o dată, dacă mai era necesar, justeţea adevărului bătrân că „după moarte trăieşti prin ceea ce ai făcut pentru alţii şi nu prin ceea ce ai făcut pentru tine”. Și a mai fost enigmaticul Gore Bătăiosu, cum s-ar spune, un bărbat pentru eternitate…Dumnezeu să-l aibă în paza Lui și să-i ocrotească sufletul în nesfârșita-I împărăție!














