Florin Tănăsescu
Fuga de răspundere din calea șefului și a trenului au reprezentat tehnicile prin care poporul român și-a asigurat un trai liniștit, fără prea mari zbuciumuri și, până la urmă, fără să-și bată cuie-n talpă. A da bir cu fugiții este, în ultimă instanță, un mod de supraviețuire, iar sociologii insistă, în ultima vreme, foarte mult pe avatarurile fugii. Astfel, în urma unui sondaj realizat pe un eșantion reprezentativ de politicieni – format din Alina Gorghiu, Vasile Blaga și Cătălin Predoiu – un procent de sută la sută dintre cei chestionați au zis că dacă țara nu ar avea o astfel de creștere economică, nici cei din PNL nu s-ar mai înghesui la guvernare. Adică ar sta la cutie, cuminți, combătând la trecerea mandatului. În acest context, nu se știe ce a fost în capul lui Crin Antonescu de-a părăsit scena politică, dar atât timp cât nici el nu știe, nu are rost să insistăm pe acest capriț.
Înțelepții mai folosesc pentru definirea fugii de răspundere și expresia a o șterge englezește, dar cel mai bine se caracterizează prin “La plăcinte – înainte, la război, înapoi”.
La locul de muncă, de exemplu, capul plecat și privirea preocupată – ambele dublate, din când în când, de o agitație psihomotorie – pot conferi posesorului aura unei persoane care ba vrea să fie băgată în seamă, ba nu vrea. Din când în când, se pot scoate exclamații de genul – “Ce mult trag, ce mult muncesc! De-abia aștept concediul/weekendul”. Nu strică, din când în când, și ştergerea unei fictive nădușeli de pe frunte, urmată de expirarea greoaie. Iar pe șantier, băgătorii de seamă ziceau “Hei-rup !”.
Băgatul bățului prin gard este o variantă drăcească a întreținerii unei atmosfere nasoale, fără asumarea răspunderii. Exemplificăm prin dusul vorbei și aplicarea expresiei “Întărâtă-i drace, că și mie-mi place”.
Fuga de la locul accidentului. Este cu totul și cu totul altceva decât cărăbănirea beizadelelor în noapte, după ce au luat pe capotă câțiva pietoni ori au intrat în plin în stația de tramvai. Scriem aici despre adunarea curioșilor la locul unde se zbate victima și utilizarea telefonului mobil pentru a arăta prietenilor la ce grozăvii au asistat ei. Nu în ultimul rând, datul din colț în colț, luatul lui “Nu” în brațe – “Nu știu, nu cunosc, n-am văzut” – atunci când agentul de circulație vrea să întocmească procesul verbal de constatare. Pe banii părinților. Are ca bază de plecare principiul “Mama-mpunge şi io trag”. Era aplicabil, cu ceva timp în urmă, flăcăilor trecuți de o anumită vârstă – de regulă 40 de ani – cărora nu le ajungeau ajutorul social. Azi, e valabil în cazul celor care au rude. Iar istoria modernă consemnează rubedeniile angajate în Parlament, pe post de băgători de seamă.
Intră la categoria fugii de răspundere urmate de bârfă clișeele de tip “Românul e așa și pe dincolo, în România nu e bine deloc” . Deținătorii unor astfel de neadevăruri insistă pe ideea că, dacă țara nu ar fi cum e, dacă nu ar avea o anumită vârstă, dacă UE nu ne-ar impune nu știu ce, ori dacă americanii nu ar avea scut antirachetă la Deveselu, ei bine, altfel s-ar fi realizat ei, ca persoane.
Iar tot poporul ştie că fuga-i rușinoasă, dar sănătoasă.
