Lucian Avramescu
Obosit să mă mai uit la politică, fiindcă sună mereu a pagubă, ca un clopot de înmormântare, m-am rezemat azi de rafturile bibliotecii mele din Sângeru, ultima pe care am clădit-o. E o migală de zidar sufletesc. Cât am trăit, în tinereţea mea jurnalistică, la Vâlcea, mi-am rânduit cu întâietate, pe cel mai lung perete al unei odăi de bloc pe care o primisem de la ziar, să şed acolo cu familia mea, o bibliotecă. Ea a crescut mereu, iar prietenii care mă vizitau o găseau formidabilă, chiar dacă în apartament nu aveam încă destulă mobilă, iar amicii puteau lua loc şi pe covor. Destui împrumutau o carte şi uitau s-o mai aducă, semn că plăcându-le, doreau s-o mai citească o dată. Aşa am clădit şi alte biblioteci, la Bucureşti, iar revenirea mea în satul în care m-am născut a însemnat şi construirea, dimpreună cu reconstruirea bătrânei case a familiei, a unei noi biblioteci. Cu excepţia unor universitari de la Bucureşti, profesori în medicini diverse, care-mi sunt amici, mai nimeni nu se uită spre cărţile rânduite pe rafturile de lemn, învelind cu zidul lor celulozic zidul de piatră al casei.
Citesc titluri şi despic unde se nimereşte o carte pe care am citit-o şi am uitat-o în detaliul de bijuterie al unui înţeles sau altă carte pe care am neglijat s-o isprăvesc fiindcă pe toate am început să le citesc încă din librărie, de când le-am luat.
Într-o scrisoare admirativă către un Cehov care nu mai exista decât pe scenele unde era jucat, la Londra sau Bucureşti, Arghezi vorbeşte despre înfrăţirea, dincolo de naţii şi timp, a ”vizitiilor de cuvinte”. Ce mare vizitiu, suit pe capra şaretei lui înaripate, românul, ce adâncimi la rusul care-a plămădit ”Trei surori”! Ce ne-am fi făcut, mă întreb, în ce ungher s-ar fi refugiat sufletul, de n-ar fi fost, de la Homer încoace, aceşti vizitii de cuvinte? Unde s-ar fi cheltuit, pentru cei care le au, marile averi sufleteşti?
Am plecat în mână cu o carte de poezie a lui Giorgos Seferis, singurul poet grec din contemporaneităţile noastre pizmaşe, răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură, care-şi aminteşte că se trage din tragedia antică şi dintr-o rasă a culturii înlocuită azi de urmaşi puşi pe cheltuit şi atât. Prima ţară pe care am vizitat-o în tinereţea mea a fost Grecia, unde am trăit cele mai puternice încântări şi cele mai crude dezamăgiri. Prima dezamăgire a fost să găsesc, multiplicată industrial, producţia sculpturală din secolul lui Pericles, într-o ţară care nu mai producea artisticeşte nimic sau mai nimic, sugând doar turistic dintr-o glorie pe care nimic n-a mai egalat-o. Da, merg să-l recitesc pe Seferis şi, înainte de a o face, m-am împiedicat, ca mai mereu, de creion, şi iată-mă împărtăşindu-ţi şi ţie, dragul meu cititor prieten, ce simt şi gândesc eu acum.
