Nicoleta Dumitrescu
O analiză a evaluărilor naţionale de la finalul claselor a II-a, a IV-a şi a VI-a, de anul trecut, relevă „rezultate şocante”, etichetarea aparţinând unui fost ministru al Educaţiei – Mircea Miclea. Conform acestuia, la sfârşitul clasei a IV-a, de pildă, conform rezultatelor menţionate, doar un singur elev din patru poate să analizeze şi să interpreteze cunoştinţele pe care le are, iar pe de altă parte, „simplul fapt că te naşti în mediul rural, în România secolului XXI, este un handicap educaţional”.
Fără să mai fie deloc o noutate astfel de concluzii, mirarea este însă alta. De ce unul sau altul se întrec în a face tot soiul de declaraţii, fără ca nimeni să-şi asume răspunderea pentru eşecurile repetate în domeniul Educaţiei? E adevărat, în cazul de faţă, Mircea Miclea a renunţat la funcţie, în urmă cu zece ani, acuzând subfinanţarea cronică a învăţământului românesc.
Numai că, doar cu o singură demisie, în domeniul Educaţiei nu se poate face primăvară!
Problema este însă alta. Deşi se cunoaşte şi se recunoaşte faptul că învăţământul constituie unul dintre principalele domenii ale unui stat, ca un făcut, în România, tocmai învăţământul a avut parte, aproape an de an, numai de modificări, rezultatul fiind bulversarea atât a copiilor, cât şi a părinţilor acestora. Nu mai vorbim despre faptul că mai este un pic şi se termină anul şcolar, iar promisele manuale digitale pentru elevii din şcoala primară nici acum n-au apărut. De ce şi din cauza cui ? Mai degrabă s-ar găsi un ac într-un car cu fân decât să se stabilească adevăraţii responsabili, o posibilă rezolvare punându-i în dificultate chiar şi pe olimpicii la matematică!
Pe de altă parte, fostul ministru a ţinut să mai puncteze şi faptul că domiciliul în mediul rural constituie, în continuare, un handicap din punct de vedere educaţional. Aşa o fi! Însă, personal, cum se poate lăuda acesta că măcar a încercat să reducă acest handicap? Nu cred să fi lăsat moştenire vreo modificare în bine, în lungul şir de reforme de care a avut parte învăţământul românesc, care să fie valabilă şi astăzi. Şi-apoi, nu toate geniile din învăţământ au, obligatoriu, buletin de oraş! Ce n-ar da unii copii dintr-un sat uitat de lume să nu mai meargă pe jos până la şcoală, de multe ori prin noroi, sculaţi cu noaptea-n cap?! Cu toate astea, şi cazuri sunt destule, ar fi în stare să mănânce carte pe pâine, singurul lor vis fiind acela să ajungă la oraş pentru a se face oameni mari! Numai că, şi la oraş, unii oameni, ajunşi în funcţii mari, amestecă uneori atât de rău lucrurile încât, aşa cum se întâmplă şi în domeniul Educaţiei, se înregistrează mai ales eşecuri!
