Prof. univ.dr. Dumitru Oraseanu:

„Viitorul de mâine al naţiei române stă în atenţia acordată copiilor de azi”

Giorgiana Radu, AMPress

– Sunteţi, stimate domnule profesor Dumitru Orăşeanu, unul dintre vârfurile medicinei pentru copii. Regula cărţii pe care o pregătim e ca următorul intervievat să fie recomandat de alţi doi care sunt protagonişti ai cărţii ”Greii medicinei româneşti”. Nu-i un secret să vă spun că v-au recomandat cu căldură profesorii Ioan Lascăr, Daniela Bartoş şi, v-a reconfirmat, ca să spun aşa, un al treilea, profesorul Irinel Popescu. Cum de adunaţi, într-o lume medicală din care nu absentează invidia, atâtea aprecieri?
– Le mulţumesc colegilor mei pentru recomandarea făcută. Am aceleaşi aprecieri la adresa dumnealor, fiind nişte oameni de excepţie, pe care îi respect, îi înţeleg şi mă înţeleg.
– În anul 2012 aţi fost desemnat ”Pediatrul anului”. Povestiţi-ne – cartea va fi trimisă gratis şi studenţilor care urmează Medicina – de unde aţi plecat, fiindcă unde aţi ajuns ştim. Care au fost, dacă au fost, piedicile? Care a fost combustibilul acestui drum în urcuş mereu?
– Am început studiile primare în Bucureşti, la Şcoala nr. 108, am continuat la Liceul „Mihai Eminescu“ din Bucureşti şi apoi Facultatea de Pediatrie a UMF „ Carol Davila”. Am avut susţinerea unor părinţi extraordinari în toate demersurile, iar în şcoală şi în facultate, profesorii au fost oameni de excepţie. După terminarea facultăţii, am fost intern şi rezident prin concurs, cu stagii în Spitalele Alfred Rusescu, Matei Balş şi Grigore Alexandrescu, de care am rămas legat pentru tot restul vieţii. După examenul de medic specialist, am fost repartizat la Spitalul Judeţean Buzău, unde am lucrat timp de doi ani, după care am revenit ca asistent universitar în UMF „ Carol Davila”, cu normă în Spitalul Clinic de Copii „Grigore Alexandrescu”. Aici am avut şansa de a întâlni oameni deosebiţi, profesionişti desăvârşiţi, care aveau grijă atât de pregătirea profesională, cât şi de educaţia viitorului doctor.
– V-am urmărit, de câteva ori, consultând cu infinită răbdare pacienţi minori la Spitalul „Grigore Alexandrescu“, unde conduceţi o secţie. Sunteţi aici, fără a vă abandona locul de muncă, de 40 de ani. A fost impresionantă nu doar răbdarea cu care vă aplecaţi asupra celor mici, ci şi o bunătate pe care o transmiteţi copilului căruia îi câştigaţi repede încrederea. Ţine de instinct sau de educaţie?
– Cred că trebuie să încerci să intri în lumea specială, în lumea copiilor, să fii cât mai aproape de sufletele lor şi să le inspiri încredere. Fiecare copil are felul lui de a fi, trebuie să încerci să fii pe aceeaşi lungime de undă cu el, să dai atenţie tuturor lucrurilor pe care le spune, comunicarea să fie pe orizontală. Din fiecare situaţie întâlnită înveţi câte ceva, care te ajută ulterior. Trebuie să ai răbdarea de a-l urmări până la capăt şi să devii un partener apropiat.
– Se vorbeşte, ca şi când ar fi continente despărţite de oceane, de ”patologia copilului” şi de ”patologia adultului„. Stau chiar aşa lucrurile sau omul e bolnav sau sănătos, indiferent de vârstă, iar medicul îl tratează ca atare?
Patologia copilului este ceva aparte, începe de la nou-născut şi se termină la vârsta de 18 ani. Copilul nu este un adult în miniatură. Patologia copilului are particularităţi legate de vârstă, sex, tipul de boală, de cele mai multe ori este o patologie de urgenţă, în care tratezi copii bolnavi şi nu boli, şi la care încerci să personalizezi tratamentul în funcţie de situaţii. Tot timpul te gândeşti să rezolvi situaţia cât mai repede şi mai bine pentru a-l scoate din impas de aşa manieră încât să sufere cât mai puţin. De foarte multe ori, în situaţiile deosebite, pleci cu el în gând acasă, mănânci cu el, adormi cu el, încercând să găseşti cât mai repede rezolvarea situaţiei.
– Predaţi de mulţi ani la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”. Cum vă sunt studenţii? Există modificări de fiziologie în portretul intelectual şi de curiozităţi al tânărului de ieri, când la rându-vă eraţi student, în comparaţie cu medicul în devenire de azi?
– Studenţii de azi sunt oameni care ştiu ce vor, ştiu foarte bine în ce lume sunt, ştiu să aprecieze când cineva este aproape de ei şi vrea să îi înveţe şi să îi aducă la standardele corespunzătoare timpului. Cadrele didactice ar trebui să fie cât mai aproape de ei, comunicarea să fie directă, să se simtă respectaţi, să se simtă preţuiţi. Se străduiesc să înveţe cât mai bine, dar de multe ori nu în folosul ţării (nu sunt ei de vină), ci al altor ţări. Au mult mai multe posibilităţi de informare în domeniul medical şi beneficiază din plin de lucrul acesta.
– Cum caracterizaţi domeniul sănătăţii pentru copii într-o ţară, în multe privinţe, bulversată, cu zone scăpate din orizontul de griji al autorităţii? Facem noi, ca naţiune, ce trebuie pentru ocrotirea sănătăţii şi a vieţii celor mici?
– Nu facem, avem multe carenţe, am avut speranţa că se vor corecta cât mai repede, însă sunt tare dezamăgit că nu am ajuns în 25 de ani acolo unde aş fi dorit. Viitorul de mâine al naţiei române stă în atenţia acordată copiilor de azi.
– Ce pericole pândesc, în zilele noastre, copiii? Ce boli sunt mai frecvente, ce nu ştiu părinţii din ceea ce ar trebui să ştie?
– Obezitatea reprezintă unul dintre pericolele zilei de astăzi – părinţii ar trebui să înveţe copiii să mănânce alimente pentru vârsta lor, să evite alimentele de tip fast food, băuturile carbogazoase, zahărul, sarea în exces. Nu mai ştim ce să mâncăm ! Să îi antreneze pe copii în activităţi sportive, să-i lase cât mai puţin în faţa ecranelor (tv, smartphone, tabletă), să îşi vaccineze copiii…, să fie alături de şcoală în educaţia copiilor, şcoala nu poate face singură totul pentru copii.O altă problemă ar fi creşterea incidenţei afecţiunilor cu caracter alergic, atât a celor alimentare legate de diversificarea incorectă la vârsta de sugar, de faptul că nu sunt alimentaţi la sân etc, cât şi a afecţiunilor alergice respiratorii în etiologia cărora poluarea atmosferică ocupă un rol important. Agresivitatea care provine din mediul familial, şcolar, cât şi din ecrane (tv, smartphone, jocuri pe calculator) este o altă problemă pe care trebuie să o avem în vedere.
– O statistică neonorantă ne aşază pe unul dintre primele locuri în Europa în privinţa mortalităţii infantile. De unde ni se trage, fiindcă suntem un popor vechi, în general rezistent, inclusiv la boli?
– Suntem un popor rezistent la boli şi la vecini, însă sunt greu de corectat o serie de greşeli făcute anterior. Ritmul în care se încearcă acest lucru este lent, drumul este anevoios şi de multe ori nu reuşim să învăţăm din greşeli. Se zice că ar trebui să învăţăm din greşelile altora pentru că nu le putem face noi pe toate.
– Sunteţi, am citit, cel mai bun în ”ecografie generală”, ”toxicologie clinică” şi ”pneumologie”. Traduceţi-ne, pentru noi şi cititorii noştri, ce înseamnă aceste domenii? Aveţi, la spitalul în care lucraţi de zeci de ani, dotările trebuitoare pentru aceste subdiviziuni ale medicinei pentru copii?
– Nu sunt cel mai bun în niciunul dintre domenii, fac parte dintr-un colectiv în care toţi ne străduim să ajutăm aceste fiinţe mici şi nevinovate. Avem în spital dotările cu care facem faţă şi situaţiilor speciale, dar oricând e loc de mai mult şi mai nou.
– V-aţi născut în Bucureşti şi tot aici aţi copilărit. Aveţi, la rându-vă, doi copii. Nu ştiu dacă şi nepoţi. Cum e, pentru copiii de azi, capitala României? E plină de ozon sau, apropo de toxicologie, un spaţiu din ce în ce mai toxic? Fac bine mamele care-şi plimbă, în landou, bebeluşii pe Magheru?
– Da, am doi copii – Cristina şi Mihai – şi doi nepoţi – Ian şi Filip – care sunt minunaţi. Capitala suferă enorm prin poluare, străzi aglomerate şi în reparaţii, cu timp pierdut şi poluare pe măsură. Cred că în centrul Bucureştiului ar trebui să avem zone pietonale fără accesul automobilelor, al autobuzelor, cu spaţii verzi generoase, aşa încât o mamă care nu fumează să se poată plimba cu copilul în această zonă.
Ar trebui să avem spaţii de parcare de aşa manieră încât trotuarul să fie pentru pietoni şi eventual piste de biciclete. Să avem cât mai multe biciclete în Bucureşti – asta înseamnă mişcare şi lipsa poluării. Să vedem cât mai mulţi oameni care practică jogging!
– Dacă aţi face câteva recomandări părinţilor, niciodată îndeajuns de pregătiţi pentru meseria de părinte, ce alegeţi să le spuneţi? Dacă aţi alcătui un decalog, un îndreptar, care ar fi el?
– 1. Să-i transmită copilului reguli de bună purtare.
2. Să îl înveţe să mănânce corect, dacă se poate ecologic.
3. Să participe, alături de şcoală, la educaţia copilului – să aibă timp pentru copil!
4. Să îl înveţe să fie luptător, învingător.
5. Să îl educe în spiritul dreptăţii şi al adevărului, să îl integreze real în familie şi să îl considere o fiinţă cu drepturi depline de decizie.
6. Să îl îndrume către sport – în special sport de echipă – să îl înveţe ce înseamnă competiţia.
7. Să îl vaccineze!
8. Să îi urmărească creşterea şi dezvoltarea, nu de pe internet, ci în contact cu medicul de familie.
9. Să îl ajute să îşi aleagă corect prietenii.
10. Să nu existe dezacorduri între părinţi în educaţia copilului şi să fie o muncă de echipă, să nu fie rigizi, să le aprecieze lucrurile pozitive şi, în acelaşi timp, să le precizeze lucrurile negative.
– Colegi de generaţie şi de titluri universitare au fost sau sunt miniştri, directori de spitale au funcţii diverse. De ce nu vă regăsim acolo unde puteaţi ajunge uşor? Faceţi parte din vreun partid?
– Am fost într-un singur partid, înainte de 1989. Mi-a ajuns. Nu mai vreau. Am fost solicitat pentru diverse funcţii. Am refuzat de fiecare dată.
– Cum vă relaxaţi, domnule profesor Orăşeanu? Cineva spunea, şi nu greşea din câte am constatat şi noi, că sunteţi mereu ca argintul viu!
– Îmi place rugby, îmi place să citesc, să ascult muzică. Îmi place să călătoresc.
– Profesorul Irinel Popescu vă lăuda erudiţia. Citiţi, aţi citit mult, ieşind – cât de des – din sfera strict profesională?
– Da, îmi place să citesc.
– Ce vârfuri ale medicinei româneşti, intervievabile, ne puteţi recomanda pentru proiectul nostru?
– Îmi permit să-i recomand pe domnul profesor Constantin Dumitrache, domnul profesor Popa Costică, domnul profesor Constantin Arion, domnul profesor Dan Enescu.
– Vă mulţumesc, domnule profesor Dumitru Orăşeanu!