Lucian Avramescu
Ieri am primit de la scriitorul nonagenar Jacob Zimbler, din Haifa, plecat de 50 de ani din România, un număr din revista Maximum. E revista în limba română care a înlocuit publicaţia lui Mirodan, Minimum, pe care o primeam uneori când relua câte un articol care-mi aparţinea. Răsfoind-o, m-am oprit asupra unui articol care-l elogia pe Păstorel Teodoreanu. Revista păstrează bunul obicei de a evoca scriitorii români sau evrei, cu egală preţuire. Ei bine, evocarea lui Păstorel începe cu un portret creionat de Mircea Ionescu-Quintus: ”Contemporanul epigramist Mircea Ionescu-Quintus, scrie publicaţia israeliană, a fost fermecat de anvergura intelectuală şi de hazul lui Păstorel. Atât de mişcat încât i-a dedicat, deşi post-mortem, frumoasa epigramă: ”Să-nchinăm paharul/ Pentru Păstorel/ N-a fost nici Cotnarul/ Mai spumos ca el!”
Mă pregăteam să-l sun pe nea Mircea cu care n-am mai schimbat de o lună şi ceva un cuvânt. De văzut nu ne-am mai văzut de când a venit cu doamna Viorica la Sângeru. Uitând că-i ziua lui, în ticăloşia mea, vroiam să-i comunic doar că-i lăudat în Ţara Sfântă şi să-l întreb de sănătate. Atunci l-am văzut în televizor. Cântau liberalii, lângă un tort, iar nea Mircea comitea umor în direct, pe seama lor şi a lui, la 98 de ani, cu aceeaşi sclipitoare inteligenţă pe care anii nu i-au astupat-o. Dumnezeule, e ziua lui nea Mircea! Aşa că, sunându-l, am început cu urările şi, luându-ne cu vorba, am uitat să-i mai spun că-l evocă presa israeliană. Abia am ajuns acasă, zice nea Mircea, că trebuie s-o iau de la cap cu televiziunea. Sper să mă descurc (era invitat în direct, telefonic, peste câteva ore). Te vei descurca, i-am zis, avertizându-l să nu bage şampanie peste ţuică!
Scriitorul Mircea Ionescu-Quintus, epigramist de superclasă, a făcut azi, 18 martie, când scriu aceste rânduri, 98 de ani. I-am dedicat în viaţa mea, lui şi doamnei Viorica, texte multe. Inspirate, sper. Ce să le scriu azi? Ce să le spun? Că-i iubesc? Ei ştiu. Că reprezintă, ei şi străbunii lor, pagini formidabile din istoria Ploieştilor şi nu doar? Că puşcăria, cu împinsul roabei la Canal, n-a fost încheierea unor schingiuiri sufleteşti şi trupeşti? Au venit şi altele, urâte şi nedrepte.
Câţi dintre cei care au încercat să urâţească această familie ştiu că superba clădire a Muzeului de Artă din Ploieşti e donată de familia Ionescu-Quintus municipiului? Sau formidabila poveste a primului tablou vândut de Renoir la Paris, un pictor impresionist cvasinecunoscut, românului Gheorghe Ionescu, primar al Ploieştilor? Trecând spre Moscova, unde era invitat de ţar, cu prietenul lui Repin, Renoir l-a vizitat pe primul lui cumpărător, la Ploieşti, şi s-a arătat încântat de modul cum îi e pus în valoare tabloul. Dar povestea abia acum începe. Trecând spre Franţa, ţarul însuşi, Alexandru al II-lea cred, sau Nicolae, nu-s sigur, aflând istoria acelei formidabile lucrări, se opreşte la Ploieşti şi-l roagă pe bunicul lui nea Mircea să-i vândă tabloul. Dau oricât cereţi pe el – a spus ţarul. Gheorghe Ionescu îl cumpărase cu 100 de galbeni din expoziţia de la Paris, prima deschisă de Renoir. Îmi pare rău, Majestate, a spus primarul Ploieştilor, dar tabloul nu-i de vânzare. Pot face altceva pentru Înălţimea Voastră. Pot să vi-l dăruiesc! Şi l-a dăruit ţarului.
Frumoşi aceşti oameni Ionescu din Ploieşti! La mulţi ani, nea Mircea, şi să te ţii înalt, aşa cum te ştiu!
