„Am adunat toate pietrele cu care am fost bombardat şi mi-am creat din ele piedestal” (I)
Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress
Vă mulţumesc, mai întâi, pentru acceptul dumneavoastră de a răspunde unui set de întrebări legate de profesie, carieră, etapele unui destin profesional de excepţie. Intenţia noastră este de a realiza un volum despre „greii medicinei româneşti”. Nu ştim deocamdată cum se va numi cartea. Poate că se va numi chiar aşa –”Greii medicinei româneşti”. Primul interviu publicat de AMPress este cel cu profesorul Eduard Apetrei, iar ultimul, publicat acum câteva zile, în ziarul Prahova, unde va fi publicat şi acesta, este cu profesorul chirurg Ioan Lascăr. Iniţial, proiectul a cuprins şi personalităţi din alte domenii, dar am rămas la această idee. După dumneavoastră va fi interviul cu profesorul Irinel Popescu. În consecinţă, domnule profesor Dorin Sarafoleanu, e timpul să ne uităm şi înapoi fără a neglija viitorul. Tocmai aţi sărbătorit ziua dumneavoastră de naştere, pe 9 februarie. A fost un prilej de bilanţ, bilanţ de etapă, fireşte?
– Cred că pentru oricare profesionist o aniversare trebuie să fie şi un prilej de bilanţ. Bilanţul începe cu o mică întristare, aceea de-a mai fi adăugat un an la vârstă. Această stare poate fi compensată cu o privire şi o analiză retrospectivă care-ţi arată ce şi cât bine sau rău ai făcut în anul trecut. Pe de altă parte, bilanţul este un prilej de reflecţie: „qvo vadis homine”, şi de planuri şi dorinţe de viitor. Iată starea mea de spirit. Scrutându-mi activitatea trecută, aş putea să mă declar mulţumit. Clinica pe care am creat-o este la apogeul ei ştiinţific, academic şi de cercetare datorită valorii umane şi profesionale a succesorilor mei. Cât priveşte intenţiile de viitor, îmi doresc două lucruri. Să urmăresc şi să mă bucur de viitoarele performanţe ale Clinicii Sf. Maria şi să-l văd crescând şi devenind asemenea părinţilor lui pe Matei, nepotul nostru.
– V-aţi născut în Ghizela, sat bănăţean cu oameni harnici, unde aţi copilărit şi aţi recoltat ceea ce numim „cei şapte ani de acasă”. Ce ne povestiţi de atunci?
– Ghizela, o localitate cu populaţie mixtă româno-germană, situată la câţiva kilometri de Lugoj. Primii ani ai copilăriei i-am petrecut aici, unde mama a fost învăţătoare şi tata notar, iar apoi ne-am mutat la Timişoara. Într-o carte – „Comunicarea” – pe care am scris-o de curând şi pe care aţi avut amabilitatea să o apreciaţi, aminteam că la naştere şi în primii ani de viaţă „ depozitul” memoriei situat în porţiunea creierului numită talamus este gol. Ea începe să se umple cu noţiunile şi deprinderile care-ţi sunt inoculate prin educaţie. Rămân acolo toată viaţa şi le foloseşti toată viaţa. De aceea, ceea ce înveţi în cei „ şapte ani de acasă” reprezintă temelia educaţiei şi a comportamentului tău în viitor. Memoria noţiunilor depozitate în memoria primilor ani nu se şterge niciodată. Aşadar, iată ce-mi amintesc din acea perioadă: noţiunile esenţiale de bună creştere, cum trebuie să saluţi, cum trebuie să te porţi cu persoanele vârstnice, care este respectul datorat părinţilor, cum se folosesc tacâmurile pentru a mânca civilizat, noţiunea fundamentală de igienă, cum te îmbraci pentru şcoală, vizită, biserică. Îmi amintesc, apropo de hărnicia bănăţenilor, că primăvara, de sărbători, în fiecare sezon al anului, satul arăta cu faţadele şi gardurile văruite , curăţenie în faţa caselor, aspectul impecabil al ţăranilor în zilele de sărbătoare şi, mai ales, respectul de care se bucurau intelectualii satului. Parcă mă văd de mână cu mama, pe care sătenii o salutau scoţându-şi pălăria, o opreau să-i relateze vreun necaz sau să-i ceară un sfat. Şi, în sfârşit, deliciul primei mele copilării erau poveştile cu zâne, feţi frumoşi, zmei şi împăraţi pe care mi le spuneau părinţii şi bunicul meu matern. Poveştile lor îmi făceau serile fericite, adormeam cu senzaţia că sunt alături de aceste personaje într-o lume mirifică. După părerea mea, basmele, poveştile din diferitele provincii ale ţării noastre au fost suportul unei educaţii solide şi al creerii unor deprinderi frumoase şi caractere româneşti de nădejde. Cine mai vorbeşte, astăzi, de Petre Ispirescu şi splendida lui contribuţie la modelarea tinerelor mlădiţe româneşti?
– Întrezăreaţi, copil fiind, cariera de medic şi, mai mult, traseul unui destin profesional de excepţie?
– Copil fiind îl auzeam pe tata povestind despre fratele său mai mare care, student fiind la Medicină în Bucureşti, a murit în anul IV de-o gravă pneumonie. Tata avea dorinţa şi mândria de a avea un medic în familie. Multă vreme nu am fost ispitit de Medicină. Mă fascina unchiul meu, fratele mamei, un avocat de succes în epocă. Cochetam cu această profesie, mai ales că la fascinaţia mea contribuia şi influenţa profesorilor mei de liceu, dascăli de excepţie de limba română, limba latină şi greacă, şi de istorie.
Destinul a făcut să găsesc în biblioteca mamei mele ( destul de vastă pentru epoca aceea) câteva cărţi celebre cu doctori ( Ec. Hekin, Cartea de la San
Michele, Viaţă de chirurg), care m-au fascinat. Şi, iată-mă, la sfârşitul liceului, dând examen de admitere la facultatea de Medicină din Timişoara, spre bucuria tatălui meu. Nu-mi prevedeam atunci o carieră de excepţie, doream doar să fiu un medic bun, util semenilor mei. Destinul a intervenit odată cu căsătoria. Intuiţia, devotamentul şi ajutorul date de soţia mea au fost determinante.
– Sunteţi numărul unu în România şi unul dintre specialiştii cu reputaţie internaţională într-un domeniu medical aparent la îndemână, dar unde aţi adus completări ştiinţifice de pionierat. Desenaţi-ne în cuvinte acest drum. E greu, e dificil, te ajută norocul? Joacă soarta un rol, sau e doar o chemare pe care o ai în tine?
– Povestea şi drumul au fost lungi şi nu scutite de hopuri, ezitări sau dezamăgiri. Destinul mi-a scos în cale câţiva oameni care şi-au pus amprenta (şi umărul) la evoluţia mea. Aceştia au fost profesorul Lazeanu, de la care am învăţat temeinic atonolaringologia, profesorul Burghele, ministrul Sănătăţii în epocă, care mi-a propus să nu plec în Tunisia, unde obţinusem un contract de muncă , creând serviciul de ORL, astăzi clinica ORL Sf. Maria şi numindu-mă şeful acestei secţii. În sfârşit, profesorul Proca şi academicianul Ion Ursu, care mi-au acordat o bursă de studii în Franţa pentru a învăţa chirurgia cu laser, pe care tot cu ajutorul domniilor lor am introdus-o în chirurgia ORL din ţara noastră. Am enumerat doar momentele principale din evoluţia mea profesională. Mai sunt multe altele, de mai mică amploare, şi bune şi rele, pe care am fost nevoit să le parcurg. Am marea satisfacţie că am creat o clinică şi o şcoală de specialitate recunoscută internaţional, fără să disloc pe nimeni ca să-i iau locul. Din pricina mea nu şi-a găsit sfârşitul niciunul din profesorii din epocă, ci dimpotrivă, la mine şi-au găsit locul din marii profesori goniţi din secţiile şi clinicile pe care le-au creat. Vorbiţi de noroc?! Cred că norocul m-a ajutat să rezist tuturor cabalelor (unele de înaltă josnicie), păstrându-mi echilibrul şi speranţa. Se pare că am reuşit. Ştiţi ce am făcut? Am adunat toate pietrele cu care am fost bombardat şi mi-am creat din ele piedestal.
– Semnaţi o carte excepţională, ”Comunicare”, cu subtitlul explicativ ”Voce-limbaj-artă-tehnologie„. E cartea unui filosof al comunicării care a ajuns aici pe traiectul meseriei de doctor al vocii şi al urechii. E mai rar de întâlnit aşa ceva. Să pleci de la o suferinţă a corzilor vocale sau de la o otită şi să ajungi la marea muzică pe care se pare că o iubiţi, e ceva extraordinar. Povestea fascinantă a comunicării e utilă şi ziaristului. Mai completaţi, vă rog, cu o filă, acest volum!
– Fără comunicare nu se poate evolua. Acum patru milioane de ani, Homo Sapiens emitea doar câteva sunete necesare pentru apărare şi pentru hrană. Astăzi comunicăm atât de perfecţionat încât unii savanţi studiază deja cum am putea popula cu pământeni alte planete. Comunicarea prin toate mijloacele ei se adresează atât inteligenţei, cât şi emotivităţii. Se creează o stare de spirit, o excitaţie care aşteaptă un răspuns. Din acest motiv, prin comunicare o comunitate poate fi manipulată. În epoca pe care o trăim, mass-media are un rol fundamental în formarea de opinie, adoptarea de atitudini, în educaţie, cultură, religie. În general, tot ceea ce poate fi inclus în noţiunea de spiritualitate. Cred însă că morala, adevărul, simţul măsurii sunt condiţiile de bază ale unei comunicări corecte şi utile societăţii.
– Aţi înfiinţat prima şcoală de rinologie din România. Despre ce este vorba, pentru un profan?
– Prima şcoală de rinologie din România a luat fiinţă în anul 1993, la clinica ORL Sf. Maria. Dotarea iniţială cu aparatură şi instrumentar pentru chirurgie endoscopică rino-sinusală s-a făcut cu sponsorizare de la Banca Naţională a României. Astăzi, această şcoală are notorietate internaţională, este Centru European de excelenţă în chirurgia rino-sinusală, desfăşoară o cercetare finanţată cu patru milioane şi jumătate de euro, prin U.E. A realizat tratate, monografii, atlase de specialitate. A generat o societate de Rinologie- prima din România- şi o revistă în limba engleză cu brand internaţional. Adaug că, anual, la cursurile de perfecţionare în Rinologie participă între 50 şi 60 de specialişti români şi străini, că şcoala noastră de Rinologie, este parte componentă a Societăţii Europene de Rinologie. Mai trebuie să adaug că la ea au aderat două personalităţi majore din Rinologia internaţională, personalităţi care au devenit la propunerea mea „doctor honoris causa” ai UMF „Carol Davila” din Bucureşti. Aceştia sunt profesorul Desiderio Passali şi profesorul David Kennedy, de la Universitatea de Medicină Philadelphia. Este necesar să subliniez, în încheierea acestei succinte prezentări, că toate realizările ştiinţifice ale acestei şcoli din ultimii 7-8 ani se datorează lui Codruţ Sarafoleanu şi colectivului clinicii ORL Sf. Maria al cărei profesor este.
(va urma)
