IN EXCLUSIVITATE: Prof. univ. dr. Irinel Popescu:

Dificila şi fascinanta poveste a transplantului de ficat în România. ”Am efectuat peste 100 de transplanturi pe an, ceea ce ne situează între cele mai bune programe din Europa” (II)

Giorgiana Radu, AMPress

– Cum a fost când aţi revenit acasă?
– Întors din Statele Unite, m-am confruntat cu realităţile româneşti. Spitalul Fundeni era încă într-o reabilitare care nu se mai termina după cutremurul din 1986, de aceea praful şi mizeria erau prezente peste tot. Dotarea tehnică era sub orice critică.
În România nu există legislaţie adecvată pentru transplant, nu erau stabilite criteriile morţii cerebrale şi populaţia nu era pregătită să accepte un asemenea concept.
Nu exista experienţa cu prelevarea de la donatori aflaţi în moarte cerebrală, existând o singură tentativă (o operaţie efectuată în 1980 de către prof. Petru Dragan la Timişoara), urmată de încetarea completă a acestui tip de activitate.
Până atunci se efectuau numai transplanturi de rinichi de la donatori în viaţă (de regulă rude apropiate) în Clinica de Urologie a Spitalului Fundeni de către profesorul Eugen Proca şi echipa sa. Profesorul Proca efectuase, de altfel, şi primul transplant de rinichi din România, tot de la donator în viaţă, în februarie 1980.
Într-un asemenea cadru, părerea aproape unanimă era că transplantul de ficat ar fi o utopie sortită eşecului.
– Şi totuşi, bătându-vă cu „cadrul” cum spuneţi, cu ”unanimităţile” asupra eşecului, aţi mers mai departe. Sau v-aţi oprit?
– Aproape un an nici nu am vrut să mă mai gândesc la transplant. Chirurgia generală, de care mă reapucasem, punea, oricum, destule probleme, iar între timp apăruse şi chirurgia laparoscopică, pe care a trebuit să o învăţ “din mers” şi chiar să o promovez în Clinica Chirurgicală Fundeni.
Profesorul Setlacec, deşi retras complet din activitate, a continuat să mă susţină şi, între altele, mi-a spus să nu abandonez ideea de transplant de ficat.
– Din nou Profesorul, cu majusculă, Setlacec. În cer avem toţi un înger care ne păzeşte. Pe unii îi cam uită. Îngerul dumneavoastră păzitor nu v-a abandonat chiar dacă se retrăsese din activitate!
– Da, mi-a spus să nu abandonez ideea de transplant de ficat. Astfel încât, din 1996, am început să mă gândesc din nou la transplant. M-a stimulat în acest sens succesul programului de transplant renal al profesorului Mihai Lucan, de la Cluj-Napoca. De la un anumit moment, am început să ne întâlnim la Ministerul Sănătăţii un grup de persoane, între care Mihai Lucan, Dan Tulbure (ca lider al anesteziei şi terapiei intensive din România în acel moment), Vladimir Belis (pentru probleme de legislaţie şi moarte cerebrală) şi să analizăm paşii următori care trebuie făcuţi.
În februarie 1997 am făcut, deja, un prim pas. Profesorul Dan Tulbure a diagnosticat moartea cerebrală la o pacientă cu accident vascular aflată în Terapia Intensivă de la Fundeni. Am obţinut acordul fratelui, care se afla în acea zi chiar în spital. Prelevarea s-a făcut într-una din sălile de operaţii ale Clincii de Chirurgie şi, deşi s-a prelevat doar un rinichi (care a fost, ulterior, transplantat în Clinica de Urologie), am aplicat toate principiile prelevării multiorgane pe care le învăţasem în SUA. Aveam să le aplic mai “in extenso” în iunie, când la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca un al doilea caz de moarte cerebrală a fost diagnosticat de către doamna doctor Ioana Grinţescu. De data aceasta am prelevat şi ficatul. Transplantul de ficat, primul din România, s-a făcut unui medic cu o ciroza foarte avansată, aflat într-o stare deosebit de gravă şi care, în afara transplantului, mai avea foarte puţin de trăit. Operaţia, la care am fost ajutat de dr. Sorin Baila, un experimentat chirurg vascular, s-a desfăşurat în bune condiţii, dar a fost însoţită permanent de o sângerare difuză, pe fondul hipertensiunii portale şi a tulburărilor de coagulare. Cu mijloacele de atunci, atât ale chirurgiei cât şi ale terapiei intensive, nu am putut opri sângerarea. Bolnavul a decedat a doua zi dimineaţa prin insuficienţă multiplă de organe. Între 1997 şi 2000, am continuat să dezvolt prelevarea multiorgane la nivel naţional, beneficiind mai ales de contribuţia importantă a Spitalului Clinic din Târgu-Mureş, unde au fost diagnosticaţi cei mai mulţi donatori. De atunci datează excelenta colaborare cu profesorul Radu Deac, şeful echipei de chirurgie cardiacă din acest spital, extinsă de-a lungul timpului şi continuată până în prezent. De câteva ori am trimis atât cordul cât şi ficatul prelevat în străinătate (Hanovra, Munchen, Milano).
– În dificila şi fascinanta poveste a transplantului de ficat în România, fusese scris deja un capitol. A fost destul?
– Un alt câştig important a fost cooptarea lui Victor Zota, devenit, ulterior, coordonator naţional de transplant, un om fără de care transplantul românesc modern nu ar fi fost posibil. Zota este cel care a perfectat condiţiile în care donatorii erau anunţaţi în sistemul naţional, modul în care trebuia obţinut acordul pentru prelevare, deplasarea echipelor în spitalul în care se afla donatorul şi înapoi, acolo unde se făcea transplantul etc.
În 1999 am fost desemnat reprezentant al României în Comisia de Transplant a Consiliului Europei, de unde m-am întors de fiecare dată cu legislaţia şi reglementările europene la zi. După modelul european am introdus şi în România „Ziua transplantului”, pe care o sărbătorim în fiecare primăvară.
Următoarele trei transplanturi de ficat nu ne-au adus succesul aşteptat. La primul bolnav, ficatul transplantat nu a funcţionat. Cel de-al doilea s-a trezit cu bine din anestezie şi în primele zile postoperator a fost într-o stare excelentă; se profila ca primul nostru succes. Din păcate, după mai multe zile de evoluţie excelentă, a dezvoltat brusc un accident vascular cerebral, complet fără nicio legatură cu operaţia de transplant şi a decedat. La cel de-al treilea pacient, un tânăr inginer cu o ciroză veche, au apărut o serie de probleme tehnice intraoperatorii, care au condus la apariţia unor complicaţii postoperatorii insurmontabile.
Se repetau, la o altă scară, desigur, începuturile dificile ale transplantului hepatic la nivel mondial, aşa cum am arătat mai sus.
– Părea din nou destul pentru a vă descuraja. Şi totuşi…
– Între timp, echipele de transplant cardiac au avut mai mult succes. Mai întâi Şerban Brădişteanu şi, la scurt timp după acesta, Radu Deac au efectuat primele transplanturi cardiace. Ambii bolnavi au supravieţuit operaţiilor.
În primăvara anului 2000, şansa ne-a surâs şi nouă. Mai întâi în aprilie, o dată cu operaţia lui Gheorghe Penea, la care a fost prezent şi Abdalah Slim, chirurg la Spitalul Niguarda din Milano, în echipa de transplant hepatic a profesorului Domenico Forti. A fost o operaţie complicată, a cărei evoluţie postoperatorie ne-a creat destule probleme. La două săptămâni de la intervenţie se părea că lucrurile intraseră oarecum în normal. În acea zi aveam proiectată o plecare în Statele Unite, la care am renunţat cu o seară înainte, având parcă o premoniţie. A doua zi, Gheorghe Penea a făcut peritonită biliară şi a trebuit să reintervin şi să refac anastomoza biliară. Evoluţia ulterioară după aceasta corecţie a fost excelentă. Nici nu terminasem bine reintervenţia şi s-a anunţat un al doilea donator. Primitorul a fost un alt Gheorghe, Gheorghe Badea, un pacient din Buzău care avea o ciroză cauzată de o hepatită de tip B. Operaţia a fost efectuată cu mult succes de către echipa noastră, iar cei doi Gheorghe, Penea şi Badea, sunt în viaţă şi astăzi, au dus până acum o viaţă normală şi se bucură de o sănătate foarte bună în continuare.
– A fost, prin aceşti emblematici Gheorghe, începutul în forţă al transplantului de ficat în România?
– După ei au urmat alţi peste 600 de bolnavi transplantaţi, dintre care cea mai mare parte sunt în viaţă şi în prezent. Încă din anul 2000 am început, cu ajutorul profesorului Broelsch şi al echipei sale, operaţiile de la donator în viaţă la copil şi adult. În 2013 şi 2014 am efectuat peste 100 de transplanturi pe an, ceea ce ne situează între cele mai bune programe din Europa.
– Întâlniţi, uneori, oamenii cărora le-aţi pus alt ficat. Este, ştiind că spun prea puţin, emoţionant? Pentru ei, pentru doctor? Ce se întâmplă cu aceşti oameni care şi-au reluat, de foarte aproape de moarte, o viaţă normală?
– Pacienţii transplantaţi au alcătuit o asociaţie (Asociaţia bolnavilor cu transplant hepatic), care are un site de internet foarte activ şi cu care mă întâlnesc o dată pe an cu ocazia „Zilei Transplantului”. Suntem împreună ca o mare familie, în care elementul principal îl constituie iubirea, respectul reciproc şi sentimentul triumfului vieţii asupra morţii.
– Puteţi povesti o clipă care v-a marcat pe traiectul acestei victorii, în cele din urmă, personale?
– Cu ocazia Congresului Mondial al IASGO (International Association of Surgeons, Gastroenterologists and Endoscopists), care s-a ţinut în 2013 la Bucuresti, Thomas Starzl mi-a trimis o înregistrare video, pe care am proiectat-o la ceremonia de deschidere, în care spunea: “Ceea ce ai făcut tu, Irinel, acolo, este ceva care poate fi comparat cu o oază într-un deşert, realizată de cineva coborât de pe Marte”. Nu cred că pot exista cuvinte de laudă mai frumoase, mai ales că veneau de la cel mai mare transplantolog de ficat al tuturor timpurilor.
– Aţi operat, în ultima vreme, bolnavi cu cancer de colon. E o maladie de care se vorbeşte cu frică. E un secret al supravieţuirii la această boală care nu prea iartă?
– Cancerul de colon este o maladie care ar putea fi prevenită printr-un examen colonoscopic, care ar putea depista polipii colonici înainte de malignizare. De asemenea, tot cu ajutorul colonoscopiei, ar putea fi diagnosticat precoce, atunci când există şansa vindecării. Chiar şi în stadii tardive există posibilitatea să obţinem supravieţuiri de lungă durată. Actul chirurgical rămâne cea mai eficientă armă terapeutică. În prezent însă, chimioterapia, bazată pe citostatice precum Oxaliplatinul sau Irinotecanul şi pe anticorpi monoclonali, precum Bevacizumab, Cetuximab sau Panitumumab contribuie substanţial la îmbunătăţirea rezultatelor. Pentru cancerul de rect mijlociu şi inferior, se utilizează cu succes radioterapia, care are rolul de a stabiliza leziunea, oferind intervenţiei chirurgicale şanse mai bune la distanţă.
– Vă ajută aici experienţa de chirurg hepatic.
– Aşa cum spuneam, în cancerul de colon şi rect, chiar şi în faza metastazelor hepatice putem obţine supravieţuiri neaşteptat de lungi, iar chirurgia este cea mai importantă metodă de tratament. Este, însă, o chirurgie complexă, care trebuie adresată atât tumorii primare, cât şi metastazelor de la nivelul ficatului. Aici, pe mine m-a ajutat foarte mult pregătirea de chirurg hepatic, deoarece am putut să abordez, de multe ori simultan, atât tumoarea de colon sau rect, cât şi metastazele hepatice. Rezultatele obţinute au fost de-a dreptul impresionante în unele cazuri.
– Sunt tineri care au suferit un infarct la 18 ani. Cât de mult coboară vârsta pentru a apărea cancerul de colon, că tot am vorbit despre el, care este cel mai tânăr pacient cu intervenţie de transplant de ficat din cei pe care i-aţi operat?
– Cea mai tânără pacientă transplantată hepatic a fost micuţa Timeea Balogh, care, la momentul operaţiei, avea vârsta de 1 an.

(va urma)