prof. Eugen Stãnescu – cercetãtor științific principal
Ideea de UNIRE la Romȃni
,,Cea dintȃi unire a romȃnilor a existat, cȃnd în capul cãrturarilor nu rãsãrise aceastã idee, în unitatea perfectã a vieții economice așternutã pe unitatea perfectã a vieții generale și Ardealul a intrat și el în aceastã viațã prin intercirculația romãneascã, un singur corp, un singur sistem, am zice vȃnos prin care strãbãtea același sȃnge viu”.
Nicolae Iorga (,,Elemente economice în cultura romȃneascã” în ,,Conferințe și prelegeri”, vol. I, București, 1943, pag. 53)
Unirea tuturor provinciilor locuite de romȃni în anul de grație 1918 a avut neîndoios un caracter plebiscitar, ea fiind hotãrȃtã de organisme politice reprezentative ale romȃnilor, în cadrul unor impresionante adunãri populare, la care au participat sute de mii de cetãțeni. Ȋn același timp, actele de unire de la Chișinãu, Cernãuți și Alba Iulia au avut la bazã și contribuția deloc neglijabilã a armatei romȃne, care a dus pe altarul unitãții naționale un greu și dureros tribut de sȃnge.
Dupã doi ani de neutralitate și dupã o maturã și dramaticã chibzuințã, Romȃnia a decis, la 15/28 august 1916, intrarea în rãzboi alãturi de Puterile Antantei, pentru eliberarea pãmȃnturilor romȃnești de dincolo de Carpați. Poporul romȃn a optat pentru înfãptuirea obiectivului reîntregirii, alegȃnd calea grea a jertei și suferinței, și nu cea facilã, a unor combinații de culise, politico-diplomatice, care de obicei nu asigură suficientã trãinicie actelor istorice.
Ȋn acele momente de rãscruce, speranța de dreptate, hrãnitã de durerea și suferința atȃtor generații, era în piepturile soldaților și ofițerilor romȃni, cãrora patria le cerea acum, ca și altãdatã, sã materializeze prin sacrificiu aspirațiile seculare de unitate.
Armata romȃnã, animatã de o puternicã tãrie moralã, a reușit sã facã fațã vicisitudinilor rãzboiului și sã menținã treaz idealul unirii. Obligatã sã pãrãseascã o parte din teritoriul național, ca urmare, în primul rȃnd, a unui context geostrategic nefavorabil, ea și-a luat o strãlucitã revanșã în vara anului 1917, la Mãrãști, Mãrãșești și Oituz.
Dupã bãtãlia de la „porțile Moldovei” a urmat o perioadã dificilã pentru statul romȃn și armata sa. Ieșirea Rusiei din rãzboi, ca urmare a revoluției bolșevice, înțelegerile dintre puterea comunistã și Puterile Centrale au impus Romȃniei mai întȃi un armistițiu la Focșani și mai apoi o pace durã, la Buftea-București, în mai 1918. Ȋntre timp, în teritoriul romȃnesc dintre Nistru și Prut se desfãșurau evenimente hotãrȃtoare. Pe fondul mișcãrilor din imperiul rus, romȃnii din Basarabia au parcurs un firesc proces de redeșteptare naționalã și de organizare a forțelor politice în vederea autodeterminãrii lor și unirii cu Țara. El era însã serios amenințat de încercãrile bolșevicilor de a pune mȃna pe putere, de pretențiile Ucrainiei, de dezordinile produse de trupele ruse, unele bolșevizate, staționate sau în trecere prin teritoriul basarabean. Ȋn aceste condiții, Sfatul Țãrii și Consiliul directorilor (guvernul), organe legitime ale populației de aici, au cerut ajutorul și protecția armatei romȃne. Deși statul romȃn se afla el însuși într-o situație dificilã, decizia nu putea fi decȃt una singurã -sprijinirea fraților de peste Prut. Patru divizii romȃne au trecut în Basarabia.
La 27 ianuarie 1918, generalul Ernest Broșteanu și statul major al Diviziei 11 și-au fãcut intrarea oficialã în Chișinãu. Ȋntre timp, diviziile noastre au continuat înaintarea în celelalte zone, înfrȃngȃnd rezistența, uneori acerbã, a detașamentelor bolșevice şi atingȃnd spre mijlocul lunii februarie malul Nistrului.
Basarabia dezlegatã de legãturile cu marele imperiu rus ce dãinuiserã peste un secol, liberã pe soarta sa, a hotãrȃt prin organele sale legitime și reprezentative, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea cu Romȃnia.
Armata va contribui efectiv și la realizarea celorlalte acte istorice de unire de la Cernãuți și Alba Iulia.
Concomitent cu reintrarea statului romȃn în rãzboi, la 10 noiembrie 1918, mișcarea unionistã din Bucovina și Transilvania a cunoscut un avȃnt extraordinar, intrȃnd, practic, în faza finalã. Dar, pericole mari pȃndeau acest proces, vechii stãpȃni încercȃnd, prin toate mijloacele, stãvilirea lui. Din Bucovina și Transilvania au venit delegații oficiale care cereau intrarea în acțiune cȃt mai grabnic a trupelor romȃne. La 8 noiembrie 1918, Divizia 8 Infanterie, comandatã de generalul Iacob Zadik trecea granița, fixatã la 1775, printr-un tȃrg rușinos, pãtrunzȃnd în dulcea Bucovinã, a doua provincie romȃneascã care avea nevoie de scutul soldatului romȃn. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei a hotãrȃt în unanimitate ,,unirea necondiționatã și pentru vecie cu Romȃnia”.
Ȋncepȃnd cu 16 noiembrie 1918, diviziile romȃne au trecut a doua oarã Carpații. Și în timp ce ostașul romȃn se gãsea din nou pe plaiurile transilvane, la Alba Iulia, orașul istoric al Ardealului, se sãvȃrșea unirea acestuia cu Țara. Romȃnia Mare – visul cel mai scump al tuturor romȃnilor- cãpãtase contur definitiv. Dar, rãzboiul pentru Romȃnia nu se sfȃrșea. Deși, operațiile pe teatrele de luptã europene se încheiaserã, armata romȃnã a mai dus lupte grele la Nistru, în Munții Apuseni și Tisa, timp de încã aproape un an, pentru apãrarea și consolidarea Unirii.
Ungaria n-a recunoscut voința de unitate a romȃnilor și nici hotãrȃrile Congresului aliat suprem de la Paris și a trecut de la rãzboiul nedeclarat de pȃnã atunci la agresiune deschisã împotriva Romȃniei. Ȋn aceastã situație, trupele romȃne au desfãșurat o acțiune decisivã al cãrei rezultat principal a fost zdrobirea armatei roșii maghiare, ocuparea capitalei dușmane, Budapesta și spulberarea mitului Ungariei medievale.
Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Țara a fost hotãrȃtã la Chișinãu, Cernãuți și Alba Iulia, prin voința liber exprimatã de romȃnii din aceste teritorii. Ȋn spiritul adevãrului istoric, trebuie sã evidențiem contribuția armatei. Actele de unire au devenit fapt material și prin acțiunea biruitoare a ostașului romȃn, prin iscãlitura vȃrfului baionetei sale pusã în pãmȃntul Ardealului, Basarabiei și Bucovinei.
Faptele de arme din anii 1916-1919 au reprezentat contribuții oștești la edificarea Romȃniei Mari, reîntregitã în hotarele ei firești. Dragostea pentru aceastã Romȃnie a rãmas o constantã pentru armata romȃnã.
