Leon Chirila
Istoria acestei lumi a consemnat numeroase perioade de creşteri sau de decădere ale unora sau altora dintre civilizaţii sau popoare, ceea ce ar trebui să ne atragă atenţia, nouă, indivizilor…”individuali”, că toate au şi un început, şi un sfârşit. Acest adevăr şi chiar titlul acestor rânduri se regăseşte chiar într-o lucrare a lui Dimitrie Cantemir despre evoluţia Imperiului Otoman – Incrementa atqve decrementa aule otomanicae – imperiu temut, la vremea lui, în toată lumea. Iar noi, populaţia carpato-danubiano-pontică am resimţit cu atât mai mult efectele evoluţiei sale fiind aşezaţi „de-a coasta” sultanilor, vizirilor şi altor căpetenii turceşti. Ei bine, mulţi dintre noi, cei de astăzi, nu mai gândim nicio fracţiune de secundă la modul cum se învârte roata vieţii şi, bazându-ne nepermis de mult pe tot ceea ce este modern, uităm de faptul că după evoluţie vine şi involuţia.
Am spus acestea pentru că iată, în ultimele două-trei zile, unele evenimente publice ne îndeamnă să adăstăm la felul cum ar trebui să ne ocupăm de noi înşine. Un prim exemplu este cel al fostei şefe a DIICOT – Alina Bica, o tânără care a crezut, la un moment dat, că l-a apucat pe Dumnezeu de picior şi, de-acolo, de la înălţimea ce-i provoca o puternică ameţeală, a uitat că picioarele îi sunt, totuşi, pe pământ! Un al doilea exemplu ar fi acela al unui potent om de afaceri care, în urma unei boli necruţătoare, şi-a dat Sfântul Duh, cum se spune. Culiţă Tărâţă – căci despre el este vorba, a trezit invidia multor concetăţeni pentru felul în care a agonisit o mare avere în care se includea şi Insula Mare a Brăilei. El a ştiut să-şi şlefuiască măiestria agoniselii şi, mult timp, s-a dovedit un om puternic care, de asemenea, privea lumea de sus. La ce bun toate cele? La nimic, pentru că iată, în mod nedrept, el s-a stins din viaţă, ca şi marea insulă a Brăilei – intrată în faliment, şi, probabil, multe alte mari succese ale sale. Adică a crescut şi a decăzut pentru a respecta acel ciclu al evoluţiei despre care am făcut vorbire în primele rânduri.
Nu pot încheia fără a aminti despre un alt eveniment ce ne-a fost adus la cunoştinţă prin intermediul presei cea de toate zilele. Este vorba despre împuşcarea unui elefant pe meleagurile Africii de Sud, de către un concetăţean de-al nostru – Ioan Nicolae, operaţiune pentru care ar fi plătit 40.000 de dolari, după care a mai plătit alţi vreo 50.000 de dolari pentru împăierea şi transferul în Europa – bănuiesc că în România – al mamiferului gigant. Omul – foarte potent economic – n-a gândit prea mult dacă cei aproape 100.000 de dolari puteau – sau nu, să fie folosiţi pentru o altă cauză, dar sigur a considerat că este cel mai…tare dintre noi, românii, elefantul împăiat fiindu-i ca o diademă aşezată pe frunte pentru a fi apreciat ca atare. Ceea ce înseamnă că şi acest om este mare, mare de tot şi că, asemenea celorlalte două exemple, este în stadiul când nu priveşte decât spre culmile vieţii, spre marile sale victorii, fără a bănui că, aşa cum scria înaintaşul nostru învăţat – Cantemir, „incrementa” se leagă, aproape natural, cu…”decrementa”! Iar semnele care produc stagnarea creşterii şi, implicit, virajul spre descreştere au fost, întotdeauna, infatuarea, dispreţul, megalomania şi alte asemenea atribute.
P.S. Cele de mai sus nu neagă dorinţa firească a fiecăruia dintre noi de a evolua, de a-şi asigura condiţii tot mai bune de vieţuire!
