Leon Chirila
Ne lăsăm antrenaţi, ba chiar ne „ambalăm” când pe scena noastră politică se petrec evenimente care, în opinia multora, sunt de interes. Din punctul meu de vedere, trebuie să adaug că, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, respectivele evenimente se petrec, aproape exclusiv, în interesul celor implicaţi. Chiar şi proaspăta renunţare a lui Crin Antonescu la funcţiile actuale şi de perspectivă s-a produs în strictul său interes, pentru a nu fi „măturat”, situaţie care i-ar fi prejudiciat şi mai mult personalitatea politică. Dacă a avut-o, pentru că eu, dacă i-am apreciat – cum am mai spus – debitul verbal şi cursivitatea vorbelor, acum am constatat că nu-i bun de nimic decât de…vorbe! Şi, tot astfel, se petrec lucrurile şi cu celelalte personaje ale scenei politice la care suntem spectatori vrând-nevrând, fără însă să ne… alegem cu ceva! Ne mulţumim doar, post-factum, să întoarcem, pe câte feţe vrem, situaţiile de moment şi gata, aşteptăm următorul eveniment. Iar când şi când, ne văităm că au trecut atâţia ani şi în cutare sau cutare direcţie nu s-a făcut nimic, că aceiaşi oameni devin „oameni noi” – fireşte cu năravurile vechi, că e multă corupţie, că…
Dacă este să ne „legăm” de corupţie şi corupţi, personal, am mai scris că n-ar trebui să plătească societatea pentru a-i ţine prin puşcării pe cei care ajung, totuşi, după gratii, ci să li se ia averile, să li se impute, până la ultimul bănuţ, tot ceea ce au furat, au delapidat şi orice alt prejudiciu. Cu ce ne încălzeşte că fură milioane de euro, stă, un an-doi, „pitit”, şi-apoi ne râde-n nas cu „forţa” sa economică? Să fie lăsaţi „goi-puşcă”, şi-abia după ce se recuperează ce se poate recupera, să li se calculeze zilele de închisoare. Altfel, cum spuneam, puşcăria – pentru ei, va fi un fel de… schimbare de decor, după care va fi preluat cu aceeaşi dragoste în mijlocul tovarăşilor de partid pentru a obţine noi şi noi…”succesuri”.
Discutam, recent, cu un vechi prieten, un întreprinzător de-al anilor ’90, care mi-a împărtăşit cam aceleaşi opinii, el având şi experienţa multor ani de activitate în economia de piaţă…românească. Ca mulţi alţii, a fost adeptul unui partid care a şi ajuns la putere şi care, chipurile, l-a „ajutat” să obţină fonduri europene pentru o investiţie modernă. Numai că, în momentul când tocmai îşi freca mâinile de bucurie că făcuse rost de fondurile proprii – necesare într-o astfel de procedură, şi că utilajele îi vor sosi în firmă, „colegi” de partid i-au venit în vizită şi i-au cerut, fără ocolişuri, 15% din valoarea fondurilor europene ce i-au fost aprobate. În acel moment, lui Nea Costică a început „să-i meargă” mintea cu viteza luminii şi, după calcule rapide, şi-a dat seama că investiţia sa se duce de râpă. Pe de o parte, n-avea de unde să mai facă rost de acei 15%, iar pe de altă parte, nici nu putea să justifice – legal – suma pe care trebuia să o cedeze partidului. A renunţat, dar n-a uitat şi nu iartă nici astăzi mârşăviile politico-economice de care uzează aproape toţi cei care s-au căţărat pe…crengile partidelor.
A rămas, totuşi, cu mulţumirea, că păţania sa o voi prezenta succint în ziar şi cu speranţa că, poate, cândva, lucrurile se vor petrece altfel. Că acest „altfel” va fi mai devreme sau mai târziu depinde de cât de preocupaţi vom fi de „zoile” politicii, în loc să abordăm lucrurile practice, utile, care pot genera progresul.
