Prof.dr. Al.I.Bădulescu
Recent, eminentul om de ştiinţă şi cultură acad.prof. Ştefan Ştefănescu a împlinit vârsta de 85 de ani de când a văzut lumina zilei în casa unui harnic agricultor – cu şase copii – din comuna Goicea Mică, jud. Dolj.
După ce a urmat şcoala primară în localitatea natală (1936 – 1940) şi în perioada 1940 – 1948 cursurile renumitului Liceu Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (Târgovişte), iar apoi din oraşul Predeal, între anii 1948 – 1953 se numără printre studenţii Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Datorită pregătirii şi performanţelor obţinute în anii de învăţământ universitar, tânărul istoric Ştefan Ştefănescu este angajat, iniţial, preparator şi apoi asistent universitar.
Pentru aprofundarea studiilor de specialitate, în perioada 1954 – 1957 frecventează cursurile de doctorat la vestita Universitate „M. V. Lomonosov” din Moscova – specialitatea „Bizantinologie şi Istoria medievală a slavilor de sud”, unde obţine titlul ştiinţific de candidat în ştiinţele istorice, iar ulterior, după un studiu de specializare în Franţa,inclusiv la Universitatea Sorbona, în anul 1967, a susţinut teza de doctorat la Universitatea Bucureşti.
Timp de peste 60 de ani, ilustrul om de ştiinţă Ştefan Ştefănescu se dedică – în primul rând, cercetării ştiinţifice a fenomenului istoric românesc din Evul Mediu – în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti. A promovat, cu brio, întreaga ierarhie specifică sistemului ştiinţific din ţara noastră, între anii 1966 – 1990, aflându-se la cârma acestui institut al Academiei Române, în calitate de director adjunct şi în perioada 1970 – 1990, director general. Rezultatele amplei şi prestigioasei activităţi de cercetare ştiinţifică – în care a abordat teme majore ale Evului Mediu românesc: „structura social-politică şi economică medievală din Ţările Române, probleme ale stăpânirii funciare, ale rentei şi instituţiilor financiare româneşti, relaţiile româno-bizantine şi româno–bulgare etc. au fost prezentate în peste 300 de titluri de lucrări ştiinţifice, editate în ţară şi peste hotare: Bulgaria, Franţa , Germania, Grecia, Italia, Rusia, Iugoslavia, Ungaria, China, Japonia, SUA etc.
Semnificative sunt, pentru istoria României şi cultura naţională, cele peste 25 de volume ce au văzut lumina tiparului, dintre care amintim: Bănia în Ţara Românească (1965); Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul (1970); Demografia – dimensiune a istoriei (1974); Ţărănimea din Principatele Române în sec. XIV – XVI. Privire sintetică (1991); Principatele Române. Originea şi afirmarea lor; Principatele Române şi sec. XIV – XVI, Românii şi conştiinţa europeană; Istoria Românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu (1966) ş.a.
În paralel cu vasta activitate de cercetare fundamentală a istoriei României, ilustrul om de ştiinţă Ştefan Ştefănescu s-a dedicat, cu aceeaşi forţă, dăruire şi exemplar profesionalism, activităţii didactice universitare. Timp de mai bine de o jumătate de veac, s-a aflat printre profesorii de elită de la Catedra de Istorie a României – disciplina Istoria Medie a României. Din 1971, este conducător de doctorat, sub ordonarea sa obţinând titlul de doctor în istorie peste 25 de candidaţi din România şi din străinătate.
Relevante sunt, în acelaşi timp, comunicările ştiinţifice, corapoartele şi rapoartele prezentate la diverse simpozioane internaţionale, congrese de bizantinologie şi de studii sud-est europene, precum şi la congresele mondiale de istorie de la Stockholm (1960), Viena (1965), Moscova (1970), San Francisco (1975), Bucureşti (1980), Stuttgart (1985), Madrid (1980) etc.
Pentru prodigioasa şi excepţionala sa activitate ştiinţifică şi didactică, prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu a fost ales, în anul 1974, membru corespondent al Academiei Române; vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Istoricilor din România (1975); membru al Academiei Europene de Istorie de la Bruxelles (din 1981), membru în Biroul de conducere al Societăţii de ştiinţe istorice din România (1971); membru de onoare al Societăţii de Istorie Comparată a Instituţiilor şi Dreptului (1990), membru în Consiliul consultativ pentru probleme de istorie de pe lângă Ministerul Afacerilor Externe (1991), iar în anul 1992 membru titular al celui mai înalt for ştiinţific cultural – Academia Română, membru în conducerea Centrului de Studii Istorice Italo – Române de la Milano; preşedinte al Părţii române în Comisia mixtă de istorie româno – iugoslavă a Academiei Române etc. A fost distins cu titlul de laureat al Premiului „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1967); decorat de statul român cu Ordinul „Meritul Ştiinţific (1966), iar de statul bulgar cu Ordinul „Sfântul Metodiu şi Chiril” (1977).
Viaţa şi opera sa ştiinţifică este remarcată în numeroase dicţionare ştiinţifice din ţară, dar şi din străinătate: Chicago (1971), Londra (1976/1977); Cambridge (1989) etc.
