prof. Eugen Stănescu, cercetător ştiinţific
prof. Carmen Guef, muzeograf
Dintotdeauna, omenirea a știut să valorifice imensul potențial reprezentat de generoasele, mănoasele fluvii ale planetei, adevărate vetre de civilizație, de-a lungul cărora s-a format și s-a dezvoltat încă din Antichitate. În înțelepciunea sa, omul a învățat să le utilizeze ca artere de navigație, ca izvoare nesecate de energie și fertilitate, în milenara-i luptă pentru supraviețuire și progres. Concurând curajos natura, omul a început să-și făurească noi cursuri de apă, canale navigabile – mai directe și mai economice decât cursurile naturale – menite a suplini sau chiar a înlocui căile de transport tradiționale, devenite, în epoca modernă, costisitoare și insuficiente. În acest context, vom expune și analiza în continuare un document de arhivă, de o inestimabilă valoare, datând de peste un secol, document emis la cererea unui ilustru reprezentant al istoriei și lumii politice românești din acea perioadă. Este vorba despre domnul C.A. Rosetti, om politic, jurnalist, lider al mișcării revoluționare pașoptiste, membru fondator al Academiei Române și al Partidului Național Liberal, care solicita unor specialiști italieni opinia asupra unui proiect de construire a unui canal de joncțiune între Dunăre și Constanța. Ca urmare a acestor demersuri ale politicianului român, în martie 1879, inginerul Edoardo Gioia, șeful oficiului tehnic italian, trimitea diplomatului român considerațiile sale asupra proiectului de canal navigabil pe ruta Dunăre-Constanța. Din păcate, documentul a rămas necunoscut publicului larg timp de peste un secol, însă realizarea respectivului canal ne-a fost prezentată în anii comunismului drept “o viziune constructivă, cutezătoare și complexă a unui atotștiutor partid”, ea fiind de fapt, așa cum se va vedea în continuare, rodul gândirii uneia dintre multele minți de geniu ale acestui înzestrat neam. Pentru restabilirea adevărului și a corectei atribuiri a paternității acestei mari realizări românești, vă propunem să parcurgem valorosul document în traducerea românească, originalul fiind în limba franceză, redând astfel gloria meritată adevăratului său autor, despre a cărei personalitate puteţi afla în rândurile care urmează. Constantin Alexandru Rosetti (2 iunie 1816, București – 8 aprilie 1885, București) – deseori numit C.A. Rosetti – fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu) – a fost om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române. Studiile și le-a făcut la Colegiul „Sfântul Sava“ din București, unde a avut profesori, printre alții, pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant. În 1832 (sau 1833) intră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat. În 1842 este numit şef al poliţiei din Piteşti, apoi devine preşedinte al Tribunalului comercial din Bucureşti. În 1845, Rosetti pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile, frecventează cursurile de la Collège de France, unde este influenţat în gândirea sa politică de Edgar Quinet şi Jules Michelet. Aici se iniţiază în practica masonică şi participă la constituirea Societăţii studenţilor români de la Paris. În 1847, C. A. Rosetti se căsătoreşte cu Mary Grant, cea care a fost modelul tabloului „România revoluţionară” pictat de C. D. Rosenthal, prietenul lui Rosetti. Mary era sora consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant, el însuşi căsătorit cu o româncă, Zoia Racoviţă, fiica lui Alexandru Racoviţă. Este inițiat în masonerie în 1844, în Loja masonică Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18 în anul 1847, tot în această lojă. Exponent al generaţiei paşoptiste, C. A. Rosetti se numără printre participanţii cei mai activi la Revoluţia din 1848 în Muntenia. Este numit membru al Comisiei executive din cadrul Comitetului revoluţionar, având răspunderea pentru acţiunile revoluţionare din Bucureşti. A fost unul dintre liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție (agă) la București și redactor al ziarului „Pruncul român”. Arestat de autorităţi la 9 iunie 1848, este eliberat de revoluţionari a doua zi, şi devine prefect al Poliţiei Capitalei de la11 iunie 1848, secretar al guvernului provizoriu şi director în Ministerul din Lăuntru, în timpul scurtului mandat al Locotenenţei Domneşti. Trimis în septembrie 1848 ca delegat, împreună cu alţii, în tabăra turcească, pentru a protesta împotriva restabilirii Regulamentului Organic, a fost arestat de otomani. După înfrângerea mişcării revoluţionare, Rosetti pleacă în exil, unde stabileşte legături cu oameni politici şi de cultură francezi, susţinând cauza românească. După Unire, devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti (29 mai 1859) şi ministru al Cultelor (28 mai 1860) în Cabinetul Nicolae Golescu din Muntenia. Totodată, la 1 Decembrie 1860 este ales prim staroste al negustorilor din Bucureşti. Împreună cu bunul său prieten, Ion C. Brătianu, Rosetti se afirmă printre cei mai radicali lideri ai liberalilor. Prin eforturile celor doi colegi şi prieteni se pun bazele valorilor şi principiilor liberalismului românesc. Ei organizau reuniuni politice denumite ironic de adversari „cursuri”, tocmai pentru caracterul lor instructiv asupra masei de participanţi relativ neexperimentate. După lovitura de stat din 2 mai 1864, C. A. Rosetti devine opozant al domnitorului Cuza. Se afirmă ca lider radical al grupării politice liberale şi este principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii”, care l-a constrâns pe domnitor să abdice. În calitate de ministru al Cultelor, propune înfiinţarea Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română, apoi este ales deputat în Adunarea Constituantă. Rosetti nu s-a numărat printre colaboratorii lui Carol I. A fost unul dintre liderii mişcării antidinastice care susţinea instaurarea republicii. (va urma)
