* * * * * *

Lui Ion i s-a părut că e un lucru bun să se
călugărească.
Şi fiindcă altă mănăstire nu era pe acolo, s-a dus la Mănăstirea Tăcerii. Când a ajuns, stareţul i-a zis:
– Poţi rămâne cât vrei aici la mănăstire cu o singură condiţie: nu vorbeşti nimic decât dacă te întreb eu. Trece un an şi stareţul îi zice:
– Acum poţi să spui două cuvinte.
– Patul tare !
– A, bine, voi pune să ţi-l schimbe. După încă un an:
– A mai trecut un an, acum poţi să mai zici două cuvinte.
– Mâncarea rece.
– A, bine, o să se rezolve.
Mai trece un an:
– Ai din nou dreptul la două cuvinte.
– Eu renunţ.
– Ăsta-i cel mai bun lucru, fiindcă de trei ani de când eşti aici n-ai făcut altceva decât să te plângi !